Dorel Covaci

„1 Decembrie – Ziua Națională a României”

În ziua de 1 Decembrie, Ziua Națională a României, tricolorul flutură pe toate continentele, acolo unde bate o inimă de român.

Sărbătoarea noastră de la 1 Decembrie 1918 celebrează lupta românilor transilvăneni pentru unitate națională și marchează momentul istoric al creării României Mari.

Citându-l pe istoricul Florin Constantiniu: „Marea Unire din 1918 a fost și rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei românești. Măreția ei stă în faptul că desăvârșirea unității naționale nu este opera niciunui om politic, a niciunui guvern, a niciunui partid, este fapta istorică a întregii națiuni române, realizată într-un elan țâșnit cu putere din străfundurile conștiinței unității neamului, un elan controlat de fruntașii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligență politică remarcabilă spre țelul dorit... O necesitate istorică – națiunea trebuie să trăiască într-un stat național – s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetență, și, punând în mișcare națiunea, i-a dat acea forță uriașă ca peste toate adversitățile să dea viață aspirației sale: statul național.”

Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Regatul României, în anul 1918, nu s-a coborât asupra neamului românesc ca un dar venit din partea marilor puteri ale lumii, nici ca un succes accidental, răsărit din greșelile dușmanilor de veacuri. Stăpânirile străine asupritoare care au pustiit, au sacrificat și au uzurpat ar fi trebuit să cedeze și să se retragă îndată ce dreptul tuturor popoarelor de a-și croi soarta după buna lor pricepere a izbutit să se impună ca putere hotărâtoare în noua orânduire europeană.

Adunarea națională a tuturor românilor, întrunită la Alba Iulia, în ziua de 1 decembrie 1918, a decretat „Unirea acestor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.

Bătrânul Gheorghe Pop de Băsești, Badea Gheorghe, la vârsta de 83 de ani, deși destul de grav bolnav în urma mizeriilor și torturilor îndurate a avut fericirea să prezideze Marea Adunare de la Alba Iulia, rostind la începutul ei memorabilele cuvinte: „Acum, Doamne, slobozește pe robul Tău, căci văzură ochii mei mântuirea neamului românesc!”

Dintre toate manifestările suveranității naționale, un crez și un imn care plecau de pe buzele tuturor românilor asupriți de stăpânirile nedrepte, cea mai măreață a fost, fără îndoială, Adunarea de la Alba Iulia. S-a distins nu numai prin covârșitoarea mulțime care a luat parte, dar și prin însuflețire și entuziasm, prin demnitatea cetățenească a celor ce aduceau acum României întregite o parte prețioasă a vechii Dacii de acum 2.000 de ani, pământul și poporul care printr-un destin vitreg a fost ținut timp îndelungat sub talpa cârmuirilor străine și împiedicat a-și urma cursul firesc al dezvoltării, la sânul patriei-mamă.

Unirea românilor trebuie înțeleasă ca un deznodământ firesc al unor pregătiri istorice de sute de ani, în cursul cărora acest popor a izbutit să-și apere cu uimitoare perseverență „sărăcia și nevoile și neamul” (Mihai Eminescu – „Scrisoarea a III-a”), rămânând, împotriva tuturor năvălirilor barbare și vremelnicelor stăpâniri străine, în cea mai strânsă legătură cu pământul strămoșesc.