Aurel Căciulă

„1 Decembrie, Ziua Națională a României”

Ziua de 1 decembrie a devenit Ziua Națională a României prin Legea nr. 10 din 31 iulie 1990. Această prevedere a fost reluată de Constituția României din 1991.

La 1 decembrie 2017 se împlinesc 99 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și a Maramureșului cu România.

Prima provincie românească care s-a unit cu România a fost Basarabia. În fața amenințărilor Rusiei și Ucrainei, Basarabia își proclamă independența (24 ianuarie/6 februarie 1918), iar, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării, care cuprindea reprezentanți ai tuturor naționalităților, a adoptat, cu majoritate de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.

Al doilea mare moment din procesul de reîntregire națională a statului unitar român a avut loc la 15/28 noiembrie 1918, când Congresul General al Bucovinei, format din reprezentanții aleși ai românilor și ai naționalităților din Bucovina, a hotărât, în unanimitate, „unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul României”.

În toamna anului 1918, în condițiile înfrângerii Puterilor Centrale și ale prăbușirii Austro-Ungariei, mișcarea națională a românilor din Transilvania s-a amplificat.

În acest context, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, s-a întrunit, la Oradea, Comitetul executiv al Partidului Național Român și a adoptat, în unanimitate, o declarație privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se poziționa „printre națiunile libere”.

Actul, redactat de Vasile Goldiș, se intitula „Declarația de autodeterminare națională” și făcea referire la cei aproximativ 3.500.000 de români care trăiau în Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Se sublinia necesitatea convocării unei adunări naționale, care să delege organele abilitate „să trateze și să hotărască în treburi care se referă la situația politică a națiunii române”. Totodată, se cerea „afirmarea și valorificarea drepturilor ei, nestrămutate și inalienabile, la deplina viață națională”. Documentul a fost prezentat de Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul de la Budapesta, în ședința din 5/18 octombrie 1918.

Declarația de la Oradea, care afirma dreptul națiunii române la autodeterminare, precum și ideea convocării adunării naționale, a reprezentat un act cu o semnificație istorică deosebită privind procesul de unificare națională.

La începutul lunii noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central – cunoscut și sub numele de Sfatul Național Românesc – și-a mutat sediul la Arad. Acesta fusese înființat la 18/31 octombrie 1918, la Budapesta, și reunea câte șase reprezentanți ai Partidului Național Român, Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop, Al. VaidaVoevod, Aurel Vlad, respectiv ai socialiștilor, Tiron Albani, Ion Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu, Basiliu Surdu. Președinte desemnat a fost Ștefan Cicio-Pop, iar secretar general Gheorghe Crișan.