Dorel Covaci

„1 iunie 2013 – Ziua Copilului”

Copilul și drepturile sale reprezintă o preocupare relativ recentă a societății, începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Celebrarea unei zile dedicate copilului își are începuturile în Turcia anului 1920 (23 aprilie) și, puțin mai târziu, în cadrul Conferinței Mondiale a Bunăstării Copiilor de la Geneva, Elveția, 1925. Tot în 1925, pe 1 iunie, consulul general chinez din San Francisco, SUA, a sărbătorit Festivalul Dragonului, alături de un grup de copii chinezi orfani. Începând cu acea dată, 1 iunie devine Ziua Internațională a Copiilor în numeroase state; în România, începând cu 1950. În 1924, Liga Națiunilor Unite a adoptat Declarația drepturilor copilului. În deceniul al șaselea, ONU recomanda țărilor membre să-i sărbătorească pe copii. În 1958, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a emis recomandarea ca toate țările să instituie o zi universală a copilului și să demareze acțiuni care să genereze bunăstare copiilor de pretutindeni. La 20 noiembrie 1959, Adunarea Generală a Națiunilor Unite vota Declarația drepturilor copilului, care conținea, din păcate, simple recomandări. Prin urmare, aceste problematici vor fi tratate, în practică, în funcție de contextul local al fiecărei țări: în unele fiind respectate cu strictețe, în timp ce, în altele, cu desăvârșire ignorate, așa că Ziua Copilului se va sărbători pe glob la date diferite sau chiar deloc. Tot la 20 noiembrie, de data aceasta în 1989, s-a adoptat Convenția pentru Drepturile Copilului. Această zi, cu dublă semnificație istorică, va deveni sărbătoarea copilului, în special, în țările occidentale.

În septembrie 1990, Parlamentul României ratifică Convenția Națiunilor Unite, ce stabilește drepturi civile,

economice, politice, sociale și culturale pentru copii, astfel că prevederile sale devin parte a dreptului intern românesc: Copilul are dreptul la liberă exprimare (orală, scrisă, tipărită, artistică etc.); libertate de gândire, de conștiință, de religie; protecție împotriva oricăror forme de violență, vătămare sau abuz, fizic sau mental, de abandon, neglijență, rele tratamente sau exploatare, inclusiv sexuală sau violență sexuală; protecția copiilor handicapați fizic și mental și asigurarea acestora a unei vieți decente, împlinite, demne, cu favorizarea autonomiei și facilitarea participării active la viața socială; dreptul fiecărui copil de a beneficia de un nivel de trai care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, morală, spirituală, socială; dreptul la educație; dreptul la odihnă, la vacanță; dreptul de a practica activități recreative, adecvate vârstei, și de a participa la viața cultural-artistică; protecție împotriva exploatării economice sau împotriva constrângerii la vreo muncă ce implică risc potențial sau care-i poate compromite educația, dăuna sănătății sau dezvoltării sale fizice, spirituale, mentale, sociale, morale; protecție împotriva răpirii, vânzării și traficului de copii, torturii, pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante. Statul are obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura recuperarea fizică, psihologică și reintegrarea socială a copiilor, victime ale vreunei forme de neglijență, exploatare, abuz, tortură, pedepse, tratamente crude, inumane sau degradante. Conform Convenției, părinții au responsabilități comune pentru creșterea și dezvoltarea copilului și vor acționa, în primul rând, în interesul suprem al copilului.