Florin Gheorghe

„1 Mai – ziua respectului pentru muncă și pentru cei care muncesc”

La sfârșitul acestei săptămâni, mai precis în data de 1 mai, cea mai mare parte a statelor din lume și miliarde de angajați vor sărbători Ziua internațională a muncii. Astăzi, pentru lucrătorii din lumea întreagă, 1 Mai este un prilej de sărbătoare, zi declarată liberă în cinstea jertfelor de la finalul secolului al XIX-lea, manifestații care au consacrat limitarea timpului de lucru al angajatului la 8 ore pe zi. Adoptarea acestei sărbători de către tot mai multe state ale lumii nu reprezintă decât semnalul clar că statele lumii acordă tot mai multă importanță drepturilor angajaților, iar aceștia se bucură tot mai mult de condiții mai bune de lucru.

România se bucură și ea de această sărbătoare și cea mai mare parte a românilor se va bucura de sfârșitul de săptămână extins. Cu toate acestea, nu pot să nu remarc faptul că nu toți românii se bucură de drepturile conferite de legislațiile naționale și de rezoluțiile internaționale care ghidează relațiile dintre angajat și angajator. Când spun acestea nu pot să nu fac abstracție de milioanele de români plecați la muncă în străinătate, nu toți prin relații oficializate prin acte sau contracte de muncă. Vor sărbători oare vineri toți românii noștri din diaspora Ziua internațională a muncii? Le sunt lor respectate toate drepturile acolo unde muncesc? Muncesc ei 8 ore pe zi sau mai mult? Le este lor respectat timpul de odihnă sau de repaus? Dar condițiile de muncă sunt ele civilizate? Din păcate, mie îmi este greu să vă răspund pozitiv la aceste întrebări. Ceea ce pot să remarc este că tot mai multe publicații din străinătate ne descriu, aproape săptămânal, situații în care visurile românilor plecați pentru a câștiga o pâine pentru copiii lor se transformă în coșmaruri greu de imaginat: mame și tinere abuzate sexual, bărbați, femei și chiar minori exploatați fizic prin orare de lucru de 12–14 ore, condiții de muncă demne de Evul Mediu timpuriu, lipsa unei nutriții adecvate și uneori chiar lipsa accesului la apa potabilă. Nu fără argumente, unii jurnaliști europeni ne numesc metaforic ca fiind sclavii moderni ai Europei.

Situația respectării drepturilor angajaților români aflați la muncă în străinătate nu este nici o poveste tristă, de spus la o cafea, și nici o problemă la care să așteptăm ca soluțiile să vină de la sine, ci este o problemă cât se poate de reală, la care trebuie să se răspundă doar prin acțiune instituțională intransigentă. Statele care au primit români la muncă știu foarte bine că o mare parte a creșterii economice și a prosperității create în economiile lor din ultimul deceniu se datorează sudorii de pe frunțile muncitorilor români. Guvernele acestor state știu foarte bine că românii muncesc mai mult, mai bine și pe salarii mai mici. Aceleași guverne, din păcate, se fac că nu observă că angajatorii nu respectă drepturile angajaților români și tolerează o stare de fapt care este în contradicție cu toate principiile societăților democratice. De asemenea, sunt tolerate campanii mediatice care pun într-o lumină nefastă românul, ca fiind acel pericol estic care muncește mult pe bani puțini, „furând” locurile lor de muncă. Aș vrea să menționez că, după începerea crizei economice mondiale, și în România angajatorii din țară nu au făcut excepție de la acest tip de comportament și au început să citească drepturile angajaților printre rânduri. Acest lucru este expresia atât a temerii angajaților de a-și pierde locul de muncă, dar și efectul unor instituții publice nu tocmai vigilente în apărarea drepturilor angajaților.