Costică Macaleți

„120 de ani de la trecerea în eternitate a lui Mihai Eminescu”

Declarația mea politică de azi se referă la comemorarea a 120 de ani de când poetul nepereche al neamului românesc și valoare de necontestat a literaturii universale a trecut la cele veșnice.

Anul 2009 a fost declarat de eminescologi „Anul Eminescuˮ și despre poet s-au scris milioane de pagini. Creația lui demult a devenit Evanghelia spirituală a neamului nostru, un simbol al culturii și spiritualității noastre și un mare reper pentru toți românii, și astăzi avem nevoie de istoricul, publicistul și poetul Mihai Eminescu mai mult ca altădată.

Mihai Eminescu, născut Mihail Eminovici, a venit pe lume la 15 ianuarie 1850, la Ipotești, ținutul Botoșanilor, și s-a stins pe 15 iunie 1889, la București. A fost un poet, prozator și jurnalist român socotit de cititorii români și de critica literară drept cel mai important scriitor romantic din literatura română, fiind supranumit și „Luceafărul poeziei românești”. Eminescu a fost activ în Societatea literară „Junimeaˮ și a lucrat ca redactor la „Timpul”, ziarul oficial al Partidului Conservator.

A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la Spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la Sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie, Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din Cimitirul Bellu. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Eminescu afirmă un nou ideal poetic, așezând ceea ce a fost înaintea lui la locul cuvenit, prin caracterizări și metafore percutante, care s-au înscris în istoria literaturii române, dar, mai ales, despărțindu-se de generația lui, cea pe care o numește, printr-o invocație retorică, a „epigonilorˮ. Și el crescuse în epoca dominată de Alecsandri, unii poeți ai acestei generații punându-și o pecete trecătoare asupra liricii

lui de extremă tinerețe, începută în 1866 cu elogiul adus dascălului său Aron Pumnul.

Dar acum, în 1870, după patru ani de fructuoase căutări, Eminescu trece pe tărâmul marii poezii. Eminescu reușește un adevărat miracol: să creeze poezia românească modernă, conferindu-i, din punct de vedere al gândirii și al expresiei, dimensiuni necunoscute înaintea lui și, în același timp, într-o deplină osmoză, să creeze modelul publicisticii care dezbătea probleme fundamentale ale societății românești, considerată într-o organicitate istorică, pe care o vedea disprețuită și călcată în picioare de cei care nu erau călăuziți decât de patima de înavuțire, de târguiala profitabilă, de lipsa oricăror principii.