Gheorghe Dragomir

„15 noiembrie 1987 – un început?”

Anul acesta se împlinesc 23 de ani de la revolta muncitorilor brașoveni din 15 noiembrie 1987, o dată prea puțin intrată în conștiința publică și în manualele de istorie. Astăzi, când avem o adevărată cultură a mitingurilor, iar Piața Victoriei răsună de dansul pinguinului în trompetele sindicaliștilor bugetari, despre protestul din Brașov se vorbește în treacăt, la câte un talk-show plicticos, fără scandaluri mondene și fără blonde implicate. Deși înăbușită în sânge, acțiunea din acea toamnă avea să prefigureze evenimentele din decembrie 1989.

În acea duminică însorită de noiembrie, locuitorii orașului de sub Tâmpa erau chemați la vot pentru alegerile locale. Școlile fuseseră pregătite festiv și supravegheate atent de echipaje ale Miliției și securiști în civil. De o bucată bună de timp, în cartierele muncitorești, în special în cele învecinate Întreprinderii de Autocamioane, atmosfera devenise extrem de tensionată ca urmare a nenumăratelor lipsuri. Mulți politicieni vorbesc astăzi despre „sărăcia generalizată din România” fără să fi trăit o clipă neajunsurile în care se zbătea, în acel an, un oraș întreg. Pâine pe cartelă, magazine alimentare goale, mizerie. Oamenii se hrăneau cu chiftele făcute din capete de pește, n-aveau apă caldă, căldură, uneori nici curent electric. Copiii își făceau lecțiile la lumânare.

Umilința cea mai mare a venit pentru locuitorii din cartierul Steagul Roșu, majoritatea muncitori la IABv, în ziua în care au fost obligați să semneze state de plată cu zero lei, zero bani, la salariu. Revolta a pornit în secția 440 – Sculărie a Întreprinderii de Autocamioane, în timpul schimbului III. Muncitorii veniți la lucru în schimbul I au fost și ei luați „pe sus” de coloana care începuse să se formeze pe aleile fabricii. Mai întâi, oamenii s-au deplasat la clădirea conducerii, însă nimeni nu s-a arătat dispus să poarte un dialog cu ei.

În jurul orei 10.00, liniștea orașului era spulberată. În fața Spitalului județean s-a cântat „Deșteaptă-te, române!”, ceea ce a eliberat oamenii de teroare. A urmat „Jos Ceaușescu!”, în sfârșit un slogan care spunea totul, iar în momentul în care coloana a ajuns în centrul orașului, muncitorii nu mai erau singuri. Mii de oameni, printre care elevi și studenți, aveau în sfârșit curajul să protesteze. De altfel, unul dintre meritele „protagoniștilor” este și faptul că recunosc importanța pe care a avut-o sprijinul brașovenilor. Acest sprijin a făcut posibilă transformarea protestului dintr-unul social într-unul politic, pentru ca trecerea de la „Vrem banii noștri!” sau „Vrem mâncare și căldură!” la „Jos Ceaușescu!” a reprezentat, în fond, o idee politică cu care nu porniseră inițial la drum.

Manifestanții au fost împrăștiați cu tunuri cu apă, iar după două zile locul revoltei părea ca nou. S-au plantat flori proaspete și zidurile pe care protestatarii scriseseră „Jos tiranul!” au fost zugrăvite sau spălate în câteva ore. A urmat un lung șir de anchete la sediul Miliției, dar și în sala de spectacole a Clubului IABv.