Marius Rogin

„25 de ani de la Cernobîl”

La 25 de ani după prima catastrofă nucleară la centrala de la Cernobîl, dezastrul se repetă la Fukushima, reactualizând primejdia unei energii ostile vieții pe durata unei eternități.

Ce nu a izbutit catastrofa de la Cernobîl pare a fi pe cale să reușească dezastrul de la Fukushima, și anume să facă scadentă, imperioasă regândirea politicii energetice la nivel global, și nu doar național. Fiindcă în timp ce în Germania înșiși liderii politici, deciși până mai ieri să prelungească durata de funcționare a centralelor atomoelectrice, au renunțat peste noapte, mai mult din calcule electorale decât din convingere, la amintita inițiativă, părând dispuși chiar să spună adio acestei forme de energie, în țările din jur domnește expectativa. Dacă Germania își va închide centralele nucleare, Franța va avea toate motivele de satisfacție: va putea vinde excedentul de curent electric provenit din propriile centrale dincolo de Rin, ceea ce nu elimină câtuși de puțin eventualitatea unei contaminări radioactive a vecinilor, în cazul unei catastrofe în vreo centrală franceză.

Trista realitate este că nici sfertul de secol care a trecut de la explozia reactorului de la Cernobîl, nici dezbaterile generate de exorbitantele costuri ale noului sarcofag peste centrala ucraineană avariată, nici catastrofa de la Fukushima, provocată de seismul de la 11 martie 2011, nu au conferit stringența cuvenită conștiinței faptului că apocalipsa

nucleară este posibilă în orice moment, nu numai din cauza defecțiunilor tehnice, ci și a erorilor umane, existenței unui arsenal nuclear apt să șteargă definitiv viața.

Consecințele catastrofei de la Cernobîl – unele dintre ele strict previzibile, altele nu – depășesc oricum forța de imaginație, foarte redusă de altfel, a unei politici ce mizează pe eficiența imediată, scoțând din ecuație pagubele iremediabile pe termen lung. În fizica nucleară, durata de înjumătățire a unor izotopi radioactivi pulverizează parametrii uzuali ai percepției umane a timpului. Cesiul 137 și Stronțiul 90, transportate de vânt în mai multe țări din Europa după explozia de la Cernobîl, au timpul de înjumătățire de 30 de ani, respectiv de 49 de ani. Plutoniul 239, care la Fukushima a fost eliberat după avariile succesive ale reactoarelor, își înjumătățește forța de iradiație abia după 24.110 ani.

Seria de teste nucleare făcute în atmosferă din anii ’50 ai secolului trecut a dus la o concentrație mărită de izotopi radioactivi. A fost acesta unul dintre factorii care au determinat interzicerea la scară mondială, începând din 1963, a exploziilor nucleare în aer, sub apă și în spațiul cosmic?

Cernobîlul a marcat o cenzură în istoria exploatării energiei nucleare. Fukushima a marcat dramatic a doua cenzură. Oare câte catastrofe de acest fel mai sunt necesare pentru a regândi global nu doar politica energetică nucleară, ci și pentru a renunța definitiv la armele atomice?