Angel Tîlvăr

„4 iunie – ziua care nu ar fi trebuit să existe”

Din nefericire, iată că imediat după ce am celebrat Ziua Internațională a Copilului, comunitatea internațională comemorează Ziua Internațională a Copiilor Victime ale Agresiunii.

Instituită de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția ES-7/8 din 19 august 1982 și comemorată anual în data de 4 iunie, decizia a avut ca fundament moartea unui mare număr de copii libanezi și palestinieni, în timpul invaziei israeliene în Liban.

La 30 de ani de la prima comemorare a acestei zile triste, observăm cu mare amărăciune că soarta copiilor lumii nu s-a îmbunătățit substanțial. Continuăm să înregistrăm victime inocente ale conflictelor armate, dar și ale malnutriției, flagel prezent încă în unele state ale lumii (mai ales pe continentul african). Aflăm zilnic despre soarta vitregă a copiilor bătuți, exploatați sexual, folosiți la cerșit sau forțați să presteze munci care depășesc cu mult capacitățile lor fizice. Și lista ar putea continua, fiindcă se pare că omenirea este deosebit de inventivă atunci când este vorba de chinuirea acestor ființe nevinovate.

Dacă am spune că țara noastră nu se confruntă cu o asemenea cruntă realitate, ar însemna să înfrumusețăm mult realitatea. Presa abundă în relatarea unor astfel de cazuri, iar paleta abuzurilor ale căror victime sunt minorii nu este deloc una restrânsă, în ciuda faptului că legislația în domeniu este una suficient de aspră.

De cele mai multe ori însă organele în drept să pedepsească astfel de fapte reprobabile află târziu sau nu află deloc despre producerea acestora. Cauzele țin, în principal, de neglijența vinovată a adulților, care s-au obișnuit să accepte aceste orori ca pe niște întâmplări banale, dar și de teama copiilor agresați de a mărturisi deschis ceea ce li se întâmplă.

Ce se poate face pentru ameliorarea acestei triste situații? În primul rând, cred că ar trebui să ameliorăm legislația în domeniu, în sensul în care să fie pedepsită drastic nu doar agresiunea săvârșită asupra unui minor, ci și tăinuirea unei astfel de fapte. În al doilea rând, cred că trebuie să punem un accent mult mai mare pe educația, încă din primii ani de școală, în favoarea formării unor comportamente atitudinale mult mai responsabile.

Trebuie să fim cinstiți cu noi înșine și să recunoaștem faptul că școala românească a pierdut mult în ceea ce privește valențele sale educaționale, punând accent mai degrabă pe transmiterea de informații, în timp ce formarea deprinderilor și a atitudinilor civice responsabile are mult de suferit. Sigur că, formal, există ore de dirigenție, în unele unități de învățământ există și cabinete de consiliere psihologică, dar în ce măsură își ating acestea scopul, mai ales în mediul rural?

Cred că trebuie să regândim fundamental rolul școlii în educarea copilului de azi, a viitorului adult de mâine. Se știe prea bine că cei trei piloni fundamentali ai educației sunt familia, școala și strada. Dintre acestea, tind să cred că școala are cel mai important rol, ea trebuind să asigure upgrade-ul educației primare primite de minor în clasicii „șapte ani de-acasă”.