Sorin Avram Iacoban

## „9 mai – Ziua Independenței României”

A venit timpul să citez iarăși din Legea fundamentală a țării, care, la articolul 1, precizează: „România este stat național, suveran, independent, unitar, indivizibil.” Desigur, acesta este rezultatul luptei de secole a poporului român, care a dorit să demonstreze celorlalte națiuni faptul că dreptul la autodeterminare nu poate fi refuzat pe motive politice. Suntem stat independent însă uităm deseori de semnificația zilei de 9 mai, ziua în care România și-a declarat pentru prima dată independența.

La începutul domniei lui Carol I, România era un stat mic, cu o suprafață de 121.000 km și o populație de doar 5 milioane de cetățeni. Alte 5 milioane de cetățeni trăiau în provinciile istorice ocupate de imperiile vecine. Problema în zona Mării Negre era ridicată de situația Imperiului Otoman, aflat în decădere, și de situațiile popoarelor din zonă, care încercau să obțină independența.

Marile puteri, și aici mă refer la Franța și Regatul Unit, aveau interese puternice în zona Imperiului Otoman, astfel că soluția militară părea de neevitat.

Guvernul român a început mobilizarea parțială încă din 1876, deși a susținut, în primă fază, o politică de neutralitate. În acest sens, Guvernul român a încheiat cu Imperiul Țarist un acord care viza libera trecere a trupelor țariste, în condițiile în care țarul garanta apărarea și menținerea integrității României.

La 6 aprilie 1877, Guvernul țării noastre a mobilizat preventiv armata permanentă, atât pe cea teritorială, cât și pe cea de rezervă, totalizând un număr de peste 125.000 de oameni, fapt care s-a soldat cu riposte ale Imperiului Otoman, care a sechestrat unele nave românești încărcate cu cereale, a suspendat diplomații români din Constantinopol și a bombardat orașele Brăila și Reni.

La 29 aprilie, respectiv 30 aprilie 1877, în cadrul sesiunii Adunării Deputaților și, respectiv, Senatului, Parlamentul României declara rupte legăturile diplomatice cu Imperiul Otoman și recunoștea existența stării de război.

Deși Imperiul Otoman a încercat cu disperare obținerea unor condiții avantajoase prin propunerea unei Constituții noi, în care România era considerată o provincie, ce-i drept, privilegiată, la 9 mai 1877 Mihail Kogălniceanu a proclamat independența României, iar a doua zi actul a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I.

Astfel, plata tributului înceta, fiind redirecționat către bugetul țării. A fost instituit Ordinul național „Steaua României” cu 5 clase, care trebuia să fie acordat tuturor cetățenilor care se distingeau pe timp de pace sau război.

Opinia publică internațională a primit favorabil Proclamația de independență, cu excepția Franței, care a primit-o cu rezerve, și a Imperiului Otoman, precum și a Regatului Unit, care au primit independența României cu ostilitate.

La Conferința de Pace de la Berlin, din anul 1878, s-a decis ca Imperiul Țarist să recunoască României independența și să cedeze teritoriul Dobrogei, Delta Dunării, portul Constanța și Insula Șerpilor, însă România pierdea județele din sudul Basarabiei, anume: Cahul, Ismail și Bolgrad.