Ludovic Orban

A spus domnul Ponta că dezbaterea asta nu trebuie să găsească cine-i de vină și cine trebuie să plătească.

Dimpotrivă, domnilor, doamnelor deputați, ceea ce s-a întâmplat a fost atât de grav încât rolul principal al acestei dezbateri este să se găsească vinovații și acești vinovați

să plătească pentru încălcarea fără precedent a drepturilor fundamentale ale cetățenilor români.

Doamnelor și domnilor deputați,

Diaspora românească, cetățenii români care nu trăiesc astăzi în România și trăiesc în alte țări sunt parte a națiunii române. Cetățenii români din diaspora au toate drepturile pe care le au toți ceilalți cetățeni români. Ei trebuie tratați cu aceeași unitate de măsură cu care sunt tratați toți cetățenii români. Or, ceea ce s-a întâmplat în 2 și în 16 noiembrie a fost cea mai cruntă umilință la care puteau fi supuși cetățeni români care nu au făcut altceva decât să încerce să-și exercite un drept fundamental, dreptul la vot.

Cine este de vină? Cine poartă răspunderea? Guvernul. Cel care organizează alegerile. Nu este suficient să plătească doi acari Păun, doi miniștri de externe care au preferat să-și dea demisia, pentru că deciziile pe care le-au luat acești miniștri de externe și care au împiedicat exercitarea dreptului fundamental la vot sunt decizii care au fost luate în calitate de membri ai unui guvern condus de Victor Ponta, în calitate de prim-ministru.

Ceea ce s-a întâmplat în diasporă, dragii mei, este zugrăvit numai parțial de o scrisoare scrisă de o româncă, Eva Ferier, din Paris. Am să vă dau numai câteva citate, ca să nu vorbesc cu cuvintele mele, ci să vă vorbesc cu cuvintele unor concetățeni de-ai noștri, ca să vedeți exact calvarul, umilința la care au fost supuși frații noștri care trăiesc în alte țări.

„Ieri, pe 16 noiembrie, m-am întors pe 123 Rue Saint Dominique, unde se află Ambasada României la Paris, pentru a vota din nou. Doar că de data asta nu am mai ajuns la ora 14, ci la ora 8 dimineață, dragii mei critici, împreună cu o prietenă și pregătită psihic să înfrunt ce este mai rău. Dar nu am îndrăznit să-mi imaginez că răul nu are limite. Este incomensurabil. De această dată, vremea a fost rea, multă ploaie, măruntă și pătrunzătoare, nesfârșită și rece, pe care o simt în os. Ploaie intermitentă care se oprește ca să reînceapă, pe la ora 14. Da. Pentru că la ora 14 eram încă la rând, și la ora 16, și la ora 18. La ora 18, după 10 ore de infern, de buluceală, de frig, de foame și panică, coate în ficat și picioare în bălți până la gleznă, degetele mele nu mai răspund niciunei comenzi, am buzele înghețate. Dar ochii, ochii văd poarta ambasadei care-mi râde a pagubă, mă invită să intru, larg deschisă, dar nu pot. Sunt prizoniera unei mase compacte. Deja nu mai vorbim de coadă, ci de o adunare amorfă, lată cât tot trotuarul. Stau ca o sardină și aștept să mă împingă cei din spate. Oamenii plâng. O femeie se simte rău. E scoasă din rând. Alta plânge în hohote isterice, incontrolabile, moment în care un jandarm o trage cu toată forța lui înăuntru, spre culoarul salvator care duce spre curte, spre ștampilă, spre vot, spre dreptul ei de libertate.”