Problemele sociale, accentuate în România prin cumularea lor în lunga perioadă a tranziției și în ultimii ani de criză economică, sunt accentuate de politica programatic antisocială.
Dramatizarea crizei a fost folosită ca un instrument de justificare a unui program ambițios de schimbare a sistemului instituțional al României. Adăugarea prin forță a proiectului de reformă mai degrabă alimentează decât să amelioreze conflictul politic.
Pentru ieșirea din criză este nevoie de un guvern care să schimbe strategia de guvernare: realizarea unui larg consens al partidelor pentru susținerea unui nou guvern de criză.
Parlamentul a devenit blocat și nu mai poate furniza cadrul democratic al discutării soluțiilor și al adoptării lor. Natura profundă a crizei actuale nu este economică, ci rezidă în incapacitatea configurației politice actuale de a produce un proces de gândire colectivă, democratică care să genereze soluții credibile și susținute de un larg consens, implementate flexibil, deschise la adaptări și revizuiri. Blocajul politic este adevărata problemă a crizei României.
Dacă nu ne asumăm gravitatea crizei sistemului politic, nu există șanse de a depăși criza cu care România se confruntă. Demoralizarea economică vine din incertitudinea de a găsi un loc de muncă, din riscul de a pierde locul de muncă și de a intra în șomaj sau de a pierde o parte substanțială a salariului sau a pensiei. Demoralizarea politică vine din sentimentul de a nu putea influența, într-un sistem democratic, deciziile care îți afectează viața.
Traian Băsescu și guvernul său nu oferă românilor și României perspective reale de dezvoltare. Nicio guvernare din ultimii 20 de ani nu a fost privită atât de critic de atât de mulți oameni.
*
## „România sub zăpezi”
Parcă nu ne era de ajuns criza economică care a cuprins România în 2011, parcă nu ne erau de ajuns disensiunile politice cu care se confruntă țara noastră în ultima perioadă!
Anul 2012 a adus României una dintre cele mai grele ierni cu care s-a confruntat de-a lungul istoriei. Zăpada a cuprins toată țara, drumurile au fost blocate, oamenii din zonele afectate nu mai au mâncare, nu mai au medicamente, nu mai au curent electric, și cel mai rău lucru pentru ei este că nu mai au speranța că cineva îi mai poate ajuta.
În aceste clipe de cumpănă din România, invit toți factorii de răspundere politică și economică să ne dăm mâna pentru a salva țara din situația dezastruoasă în care se află.
## „Învățământul universitar românesc”
Se afirmă cu diferite prilejuri că universitățile din SUA, Japonia și o parte din cele care funcționează în UE sunt bine situate în Topul 500, în timp ce instituțiile similare din România sunt din acest punct de vedere ca și inexistente.
Înțelegem, prin urmare, că învățământul universitar de la noi, dar și din alte state din lume, mai are de parcurs un drum lung până să fie evidențiat, potrivit standardelor internaționale care au generat această ierarhizare a calității.
Florin Costin Pâslaru · 14 februarie 2012 · monitorul.ai
Analizând în cadrul Uniunii Universităților Particulare Acreditate din România motivele care au condus la includerea instituțiilor amintite în Topul 500, am ajuns la concluzia că nivelul ridicat al universităților evidențiate se datorează, în special, unor cauze de natură economică. Se explică astfel de ce, în prezent, învățământul american, de exemplu, este aproape în întregime privatizat (95%): altfel spus, în SUA, statul a lăsat educația în grija întreprinzătorilor particulari, în timp ce, în mod prioritar, atenția sa a fost îndreptată în direcția dezvoltării economice și prin acesta în direcția puternicii sale dezvoltări social-culturale.
În România, deși Constituția consfințește că învățământul este gratuit, potrivit art. 32 alin. (4), în realitate universitățile de stat anual scot la concurs de 5-6 ori mai multe locuri cu plată decât numărul locurilor fără taxă, funcționând astfel într-un regim nedefinit, respectiv ca universități particulare și de stat, dacă avem în vedere modul cum ele își constituie bugetul anual de funcționare. Această mixtură, tolerată de statul român, pe de o parte, pune cetățeanului și studentului din România multe probleme legate de spiritul Constituției și al societății în care trăim, iar pe de altă parte, creează disfuncționalități ce reverberează negativ în universitățile particulare, care la rândul lor sunt acreditate și funcționează în deplină legitimitate, ca parte a sistemului nostru educațional și a mecanismului social.
În analizele Uniunii Universităților Particulare Acreditate din România există date care atestă că în sistemul învățământului de stat românesc există facultăți care figurează doar cu 20 de locuri subvenționate de la buget, în timp ce numărul celor cu taxă depășește cifra anuală de 100 de studenți înmatriculați, și aceasta deși condițiile de care dispun, în funcție de care sunt acreditate și facultățile de stat, nu permit funcționarea unor astfel de structuri supradimensionate.
Pentru a se legitima locurile plătite la universitățile de stat, Guvernul României, în anul 1998, a elaborat Ordonanța nr. 54 privind admiterea cu taxă în învățământul superior de stat peste locurile finanțate de la buget, ceea ce contravine prevederilor constituționale, invocate mai sus. Pe acest temei, ordonanța respectivă a fost infirmată de Legea nr. 7
din 10 ianuarie 2002, practica abuzivă a universităților de a scoate la concurs locuri cu taxă nu a fost stopată, deși se poate demonstra oricând că este abuzivă, lipsită de logică și, firește, de legitimitate în susținerea ei, ajungându-se până la eludarea unui principiu constituțional, care alterează însăși ideea statului de drept, cea care ar trebui să guverneze întreaga noastră societate.
În consecință, având în vedere art. 47 alin. (1) din Constituție, care obligă statul să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, menite să asigure cetățenilor un trai decent, considerăm privatizarea învățământului universitar o prioritate de mare actualitate, mai ales în condițiile actualei crize economice de care este cuprinsă și țara noastră. O asemenea măsură ar putea conduce nemijlocit la economisirea unor importante sume de bani ce ar putea să acopere protecția socială și alte cheltuieli importante, aflate în sarcina statului.
Restrângerea domeniilor în care acționează statul social reclamă o reconsiderare a posibilităților de bugetare a învățământului superior în condițiile unei piețe a muncii la nivel UE, și nu doar la nivel național. S-ar tranșa astfel nu doar neconcordanța dintre Constituție și celelalte acte legislative, ci s-ar regândi și mecanismele de funcționare a execuției bugetare.
În condițiile în care România ar putea avea interese privind unele facultăți considerate a fi strategice sau de interes general, acestea ar putea rămâne în continuare sub umbrela permanentă a statului nostru. Însă, pe ansamblu, privatizarea învățământului superior ar putea rezolva cu siguranță multe dintre nevoile actuale ale țării. În plus, ar putea să stimuleze libera concurență pe piața universitară și, desigur, ar putea promova calitatea drept criteriu unic de validare instituțională.
O soluție alternativă, în stare să elimine concurența neloială, o reprezintă excluderea admiterii cu taxă în universitățile de stat, lichidând astfel practica neconstituțională admisă de MECTS, contrar prevederilor art. 32 alin. (4) din legea fundamentală a României, separând clar mecanismele bugetare de cele specifice economiei de piață, urmate de universitățile private. S-ar asigura în acest fel o funcționare sănătoasă a sistemului universitar, prin stimularea concurenței loiale în care statul trebuie să aibă, în primul rând, un rol de arbitru nepărtinitor. Numai astfel, considerăm noi, se pot crea premise ca universitățile din România să poată intra în Topul 500, evident prin creșterea calității actului de învățământ și a performanței.
*
„Umilirea tuturor categoriilor socioprofesionale”
Niciun stat din Uniunea Europeană nu a adoptat măsuri atât de draconice care să lovească în bătrâni, în copii, în handicapați sau în șomeri, cum a făcut Guvernul Emil Boc la comanda președintelui Traian Băsescu. Majoritatea statelor din Uniunea Europeană au înghețat salariile și pensiile, preferând să crească TVA cu unu-două procente și să taxeze mai substanțial veniturile mari. Țările europene mai afectate de criză, Grecia, Spania și Portugalia, tustrele cu guvernări socialiste, au ales ca povara datoriilor să fie suportată diferit, mai mult de cei mai bogați, mai puțin de cei mai săraci.
Regimul Băsescu-Boc s-a distins și prin umilirea și antagonizarea tuturor categoriilor socioprofesionale. Funcționarii publici și ceilalți angajați bugetari au fost umiliți prin tăierea salariilor cu 25%. Pensionarii au fost umiliți prin legiferarea reducerii pensiilor cu 15%, care a fost însă declarată neconstituțională, iar ulterior prin intenția anunțată
de impozitare a pensiilor cu 16%. Militarii și polițiștii pensionari au fost umiliți nu numai prin reducerea pensiilor, ci și prin obligarea lor de a-și căuta acte justificative în vederea recalculării pensiilor la unitățile în care au activat. Tinerii sunt umiliți prin neasigurarea de locuri de muncă și prin lipsa oricărei perspective. Agricultorii au fost umiliți prin neacordarea de subvenții în acest an.
Profesorii au fost umiliți prin terfelirea frecventă de către președintele Traian Băsescu a rolului lor educativ și a importanței muncii prestate. Medicii au fost umiliți prin contestarea profesionalismului lor în diagnosticare de către șeful statului și prin îndemnul prezidențial de a pleca din țară. Oamenii de creație – scriitori, muzicieni, pictori, sculptori, jurnaliști și alții – au fost umiliți atât prin majorarea CAS pentru drepturi de autor în această perioadă de criză, cât și prin obligarea lor de a depune declarații în acest sens la trei instituții diferite – casa de pensii, casa de sănătate și agenția de șomaj. Jurnaliștii au fost umiliți nu numai prin creșterea CAS, ci și prin decretarea presei de către CSAT drept risc pentru securitatea națională.
Regimul Băsescu-Boc a reușit să compromită și instituțiile fundamentale ale democrației și ale statului de drept. Parlamentul și Guvernul au ajuns la o cotă de neîncredere fără precedent în perioada postcomunistă, 85% din români declarând că nu au încredere în aceste instituții, potrivit unui recent sondaj. Președinția României a devenit o instituție izolată din cauza stilului autoritarist și distructiv de conducere al actualului șef al statului. Justiția este demonizată, presa este sabotată, societatea civilă este ignorată și marginalizată, iar la instituțiile de ordine publică se constată o disoluție a autorității comparabilă cu cea din perioada 1998–1999. Instituțiile publice deconcentrate au fost mai politizate ca niciodată în perioada postdecembristă de către principalul partid de guvernământ (PDL), care a recurs din plin la practici bolșevice sau clientelare.
„Clasa de mijloc”
Acum, în plină criză economică, situația tinde să devină dramatică pentru clasa de mijloc, în condițiile în care ea nu are repere valorice, instituționale și de autoritate la care să se raporteze. Depășind, prin tranziție, instituțiile epocilor trecute, dar pierzându-și încrederea în instituțiile politice noi, încă insuficient de bine înrădăcinate pentru a genera sprijin necondiționat, avem în prezent o situație de vid valoric periculos. Clasa de mijloc românească există, numai că nu este așa cum ar trebui să fie.
Apariția clasei de mijloc la noi este un proces de dezrădăcinare nu doar pentru că se desfășoară în absența unor instituții dezvoltate ale statului, ci și pentru că cei care au ajuns să o formeze provin la rândul lor în cea mai mare parte din niște dezrădăcinați. Țărani mutați de comunism de la sat la oraș, părinții burghezilor de azi nu mai sunt nici țărani, nici orășeni.
Depresiunea economică a anilor 1980 a întrerupt bruma de evoluție socială pozitivă și a accentuat lupta pentru supraviețuire și atomizarea socială.
Anii 2000 au început să aducă bunăstare, însă, pe fondul absenței unui set de valori și în lipsa unor stimuli sociali relevanți, bunăstarea nu a făcut decât să accentueze atomizarea socială. Criza economică și un grad de îndatorare de 70% sau credite auto pe 10 ani, aberante și în condiții normale, doar accentuează o criză socială foarte puternică. În absența unor modele și repere, noua clasă de mijloc s-a aruncat în consum ca mijloc de mângâiere a frustrărilor acumulate. Acum se dovedește că acest paliativ
nu doar că nu a funcționat, ci a contribuit la accentuarea problemei.
Statul este grav afectat prin încurajarea eludării plății taxelor și impozitelor. Din punct de vedere economic, România va trece peste criză, cu ajutorul Uniunii Europene, al țărilor care au interese economice în România, al multinaționalelor sau chiar al soluțiilor individuale. Există șansa ca clasa de mijloc românească să ajungă asemănătoare cu cea occidentală? Până când ea nu va înțelege că asocierea este cea mai bună cale către progres, va rămâne în continuare nebăgată în seamă, victima unor politici inadaptate, existând varianta ca această criză să accentueze tensiunile sociale pe care creșterea economică le-a atenuat în ultima perioadă.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.