Gheorghe Dănuț Bogdan

„Administrația, între descentralizare și autonomie locală”

Administrația publică este o componentă a activității administrative, o formă a funcției administrative a statului. Vorbind despre administrația publică, trebuie să pornim de la aserțiunea că aceasta funcționează în mod dezinteresat, având ca unic scop realizarea „binelui comun”, a interesului general, finalitatea actului administrativ urmând a fi utilitatea publică.

Dacă am așezat principiul utilității publice ca punct de pornire în analizarea necesității descentralizării administrative, atunci se impune o succintă trecere în revistă a avantajelor și dezavantajelor pe care le prezintă sistemele administrative care pun accentul pe centralizare și deconcentrare, pe de o parte, și pe descentralizare, pe de alta. Doctrinar, argumentele în favoarea organizării centralizate sunt: asigurarea resurselor materiale și umane pentru lucrările de anvergură, gradul mai mare de menținere a securității naționale în cazul conflictelor, caracterul unitar al actului executiv al statului, iar rivalitățile, tensiunile dintre autoritățile locale pot fi prevenite mai facil. Și adepții descentralizării au argumente puternice, dintre acestea, reținându-le pe următoarele: diminuarea formalismului și eficientizarea actului administrativ, potențarea implicării active a individului în viața publică, identificarea și îndeplinirea unor interese locale importante, chiar vitale pentru anumite comunități, dar mai puțin „vizibile” de la centru. Într-o oarecare măsură, acest ultim aspect este asigurat prin principiul subsidiarității, statuat la nivelul legislației românești din domeniu, intervenția administrației centrale fiind limitată, în domeniile ce nu țin de competența sa exclusivă, doar la situațiile în care obiectivele nu pot fi realizate de autoritățile locale, din cauza dimensiunilor sau efectelor prognozate. Tocmai principiul subsidiarității poate juca rolul de factor reglator în procesul complex și dificil de descentralizare administrativă, asta dacă apelăm la accepțiunea sa cea mai largă în domeniul politicii economice, aceea că subsidiaritatea este cerința descentralizării intervenției publice până la nivelul la care aceasta devine cea mai eficientă. Tendințele în statele europene converg în direcția indicării nivelului regional/local drept viitor beneficiar al unor competențe sporite.

Definind administrația publică atât din punct de vedere material (ansamblul activităților juridice și materiale realizate într-un regim de putere publică), cât și organic (ansamblul mijloacelor instituționale, umane și materiale puse la dispoziția administrației publice) și ținând cont de tipurile de descentralizare administrativă – teritorială și tehnică (funcțională sau pe servicii), avem o bază de pornire în demersul ce-și propune restructurarea aparatului administrativ românesc pe toate palierele sale: central, regional (județean) și local. Ce pârghii instituționale și juridice vor bascula înspre nivelul administrației locale, cum și cu ce costuri va fi armonizat cadrul legal, care va fi direcția: descentralizare efectivă, adică o mai mare autonomie locală, sau mai degrabă rafinarea deconcentrării, adică transferarea deciziei către niște reprezentanți locali ai aparatului administrativ central, funcționari care sunt oameni ai locului, dar se subordonează administrației centrale?