„Adoptarea PHC nr. 38/2014 privind aprobarea opiniei referitoare la Comunicarea Comisiei către Consiliu și Parlamentul European cu privire la orientările pentru punerea în aplicare a Directivei 2003/86/CE privind dreptul la reîntregirea familiei COM (2014) 210”
Chiar dacă pentru România imigrația nu este un subiect de actualitate, faptul că suntem țară de graniță a Uniunii Europene ne face vulnerabili la această problemă, mai ales în contextul conflictelor din vecinătatea apropiată care sunt departe de a fi soluționate.
Comunicarea stabilește orientări pentru statele membre cu privire la modul de aplicare a Directivei 2003/86/CE, fără a aduce atingere jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene. Directiva recunoaște dreptul la reîntregirea familiei și stabilește condițiile de exercitare a acestui drept.
Statele membre au o anumită marjă de apreciere. Directiva se aplică numai susținătorilor reîntregirii, care sunt resortisanți ai țărilor terțe. Orice persoană care nu este cetățean al Uniunii, în sensul articolului 20 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, care are reședința în mod legal pe teritoriul unui stat membru și care solicită reîntregirea familiei, sau ai cărui membri de familie solicită reîntregirea („susținătorul reîntregirii”) și membrii familiei acestei persoane, care sunt resortisanți ai unei țări terțe și care se alătură susținătorului reîntregirii în vederea menținerii unității familiale, indiferent dacă legăturile de familie sunt anterioare sau posterioare intrării susținătorului reîntregirii.
Statele membre pot extinde aplicarea în afara relațiilor soț–soție și copii.
Astfel, comunicarea din partea Comisiei vine în acest context cu o serie de precizări și clarificări referitoare la prevederile directivei, subliniind însă, încă o dată, că
legislația europeană stabilește o serie de reguli generale, lăsând însă o anumită libertate statelor membre, în funcție de contextul particular.
Cred că, pornind de la această comunicare, Guvernul ar trebui să actualizeze Strategia Națională privind Imigrația, elaborată pentru perioada 2011–2014. Chiar dacă aceasta expiră anul acesta, Guvernul nu a venit cu un nou document în dezbatere publică, deși există un risc semnificativ de creștere a valului de migrație către România.
*
„Adoptarea PHC nr. 39/2014 privind aprobarea opiniei referitoare la Propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind activitățile și supravegherea instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale (reformare) COM (2014) 167”
Propunerea de directivă are patru obiective specifice:
1) eliminarea ultimelor bariere prudențiale din calea instituțiilor transfrontaliere pentru furnizarea de pensii ocupaționale, în special prin impunerea cerinței ca normele privind investițiile și comunicarea informațiilor către membri și beneficiari să fie cele din statul membru de origine, precum și prin clarificarea procedurilor pentru activitățile transfrontaliere și definirea în mod clar a sferei de acțiune a statului membru de origine și a statului membru gazdă;
2) asigurarea unei bune guvernanțe și gestionări a riscurilor;
3) furnizarea de informații clare și pertinente membrilor și beneficiarilor;
4) asigurarea faptului că autoritățile de supraveghere dispun de instrumentele necesare pentru a supraveghea în mod eficace.
Astfel, iată că la nivel european există o preocupare insistentă pentru sustenabilitatea sistemelor de pensii și asigurarea unor alternative la sistemul de pensii de stat afectat de tendința de îmbătrânire a populației. În 2012, am lăsat la Ministerul Muncii un proiect de lege care viza instituirea unor sisteme de pensii ocupaționale, abandonat însă ulterior de guvernările Ponta. Sper ca proiectul aflat acum în Parlament să primească voturi din partea tuturor grupurilor parlamentare, pentru că doar prin aceste sisteme alternative vom reuși să asigurăm pensii decente. Adoptarea de măsuri discriminatorii, prin care doar anumite categorii sociale pot beneficia de pensii speciale, nu face altceva decât să accentueze inegalitățile din societatea noastră. Sunt simple pomeni electorale, fără o sustenabilitate pe termen lung.
Având în vedere că actuala guvernare a decis să revină la sistemul pensiilor de serviciu, în loc să creeze un sistem al pensiilor ocupaționale, nu pot să nu mă întreb dacă acest sistem se va crea și aplica vreodată în România.
Chiar în dispozițiile PHC-ului, Camera Deputaților semnalează că Institutul European din România, în studiul „Analiza evoluțiilor politicilor sociale în UE în ultimii trei ani – pensii suplimentare/private și impactul îmbătrânirii populației” (2012), atrage atenția asupra următoarelor puncte sensibile:
– pensiile private, în general, și pensiile ocupaționale, în special, sunt încă percepute în România ca un sistem complementar puțin atractiv pentru contributorii actuali de vârstă medie, din cauza randamentului scăzut la vârsta de pensionare;
– cultura economisirii prin fonduri de pensii private pentru tineri este slab dezvoltată, aceștia participând la pilonul obligatoriu prin efectul legii;
– atracția economisirii voluntare prin sistemele de pensii private este extrem de redusă și din cauza veniturilor insuficiente pentru forța de muncă tânără, care are alte priorități de consum sau investire – educație, familie, deținerea unei locuințe etc.;
– în prezent, sistemul pensiilor din România reprezintă un sistem neperformant și care generează deficite pe seama reducerii efective a masei contribuabililor și randamentelor scăzute de încasare;
– sistemul actual nu asigură venituri adecvate la bătrânețe, iar perspectivele sunt descurajante, cu rate de transfer venituri–pensie în scădere și risc crescând pentru sărăcie și excluziune socială.
*
„Adoptarea PHC nr. 40/2014 privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor – Raport privind punerea în aplicare a cadrului UE pentru strategiile naționale de integrare a romilor COM (2014) 209”
Problema romilor continuă, din păcate, să reprezinte un subiect tabu la nivel european. Chiar dacă adoptarea acestui cadru general și a strategiilor naționale poate fi considerat un progres, el rămâne la un nivel teoretic practic.
Cadrul UE pentru strategiile naționale de integrare a romilor până în 2020, adoptat în aprilie 2011, a marcat o schimbare a abordării legate de incluziunea romilor: pentru prima dată a fost elaborat un cadru global și bazat pe elemente concrete, corelat în mod clar cu strategia Europa 2020. Cadrul UE este pentru toate statele membre, dar trebuie să fie adaptat fiecărei situații naționale. Comunicarea măsoară pentru prima dată progresele înregistrate în cele patru domenii-cheie: educație, ocupare a forței de muncă, sănătate și locuințe, precum și în ceea ce privește combaterea discriminării și utilizarea fondurilor. De asemenea, în cadrul acestuia sunt evaluate progresele înregistrate la nivelul UE. România este printre țările monitorizate în mod special.
Astfel, salut punctul de vedere pe care îl transmite Parlamentul României, de a solicita o abordare unitară la nivel european, prin recunoașterea etniei rome ca etnie europeană și înființarea unei instituții la nivelul UE. Din păcate însă, nici la nivel național nu stăm mai bine, atât timp cât ne amintim cu toții dezbaterile cu privire la acel ONG al Guvernului (sintagma aceasta arată ea însăși aberația demersului), Fundația Ferentari. Nici până acum nu ne-am lămurit dacă respectiva fundație va fi de drept public sau privat și în ce măsură nu se suprapune cu deja existenta Agenție pentru Romi. Atât timp cât rămânem la stadiul de strategii, comisii, comitete nu vom reuși să găsim soluții pentru o etnie afectată de sărăcie, cu acces limitat la servicii de educație sau sănătate, afectată de discriminări istorice.
*
„Guvernul Ponta, interesat mai mult de campanie electorală, în detrimentul învățământului”
Săptămâna trecută, UNICEF a lansat studiul privind Participarea la educație în învățământul secundar superior – O provocare pentru politicile curente în România, ce se concentrează, în principal, pe situația copiilor în risc major de excluziune.
Actualul studiu s-a dorit a fi o continuare și o completare a studiului „Toți copiii la școală până în 2015. Inițiativa globală privind copiii în afara sistemului de educație. Studiu național – România. Analiza situației copiilor aflați în afara sistemului de educație din România”.
Dacă studiul din 2012 s-a focalizat pe participarea la educație a copiilor de vârsta nivelului primar și gimnazial de educație (7–14 ani), în acest caz a fost urmărită situația copiilor de vârsta învățământului secundar superior de educație (15–18 ani), pentru a obține un tablou cât mai complet cu privire la acest fenomen, acoperind astfel în întregime învățământul primar și secundar.
Astfel, prin noul studiu făcut, UNICEF a urmărit să evalueze amploarea fenomenului de neparticipare școlară a copiilor/tinerilor de vârsta învățământului secundar superior, să exploateze unele caracteristici ale acestora și să identifice bariere și provocări în legătură cu participarea la educația de nivel secundar superior.
Rezultatele studiului arată că:
– pe baza metodologiei folosite s-a putut stabili că aproape 183.000 de copii în anul școlar 2010–2011 și 174.000 de copii în 2011–2012 nu erau cuprinși în sistemul de învățământ. Aceste cifre reprezintă 19% din populația de 15–18 ani, proporție ce rămâne constantă la nivelul celor doi ani asupra cărora s-a focalizat analiza;
– segmentul de populație de vârstă corespunzătoare învățământului secundar superior care prezintă riscul cel mai ridicat privind participarea la educație este reprezentat de copiii din mediul rural. Rata abandonului școlar din anul 2011–2012 indică un risc crescut pentru elevii din zonele rurale: valoarea indicatorului este cu aproximativ 30% mai mare în cazul acestora, față de cei din urban. Ratele repetenției în același an școlar, pentru clasele IX, X și XII, erau cu peste 40% mai mari în cazul populației elevilor din mediul rural, comparativ cu cei din urban;
– rata abandonului a evidențiat și prezența unor inegalități de gen. Diferențele constatate între fete și băieți, de aproximativ un punct procentual, plasează fetele în poziție de avantaj;
– rata abandonului în funcție de cele două criterii – mediu de rezidență și gen – indică faptul (cel puțin pentru anul școlar 2011–2012) că riscul cel mai înalt de excluziune prin abandon este asociat băieților din mediul rural (6% în anul menționat, comparativ cu 4,7% pentru băieții din urban);
– la nivelul anului 2011, cea mai mare proporție a populației din afara sistemului de educație era în vârstă de 16 ani (aproape 85%), iar aproximativ 81% finalizaseră cel mult nivelul gimnazial. Această situație semnifică faptul că o proporție importantă din populația de 15–18 ani, necuprinsă în sistemul de învățământ, a fost supusă riscului excluziunii de la educație înainte sau cel mult la absolvirea gimnaziului, sub aspectul educației;
– peste jumătate din copiii din afara școlii intervievați au lucrat în cursul ultimei săptămâni, aproape două treimi fiind de gen masculin. Mai mult de 99% din aceștia au lucrat însă fără contract de muncă;
– în privința participării la educație, rata brută de cuprindere în învățământul secundar superior subliniază disparitățile dintre urban și rural, diferențele ajungând la 27–28 puncte procentuale, ceea ce evidențiază faptul că o proporție importantă a segmentului de tineri din zonele rurale nu frecventează învățământul secundar superior;
– rata netă ajustată de cuprindere școlară permite identificarea unor disparități privind participarea la educația de nivel secundar superior și între diferitele regiuni de dezvoltare, diferențele ajungând până la 23–26 puncte procentuale. Valoarea cea mai redusă a indicatorului este înregistrată în Regiunea Nord-Est, regiune cu nivel mai redus de dezvoltare economică, iar cea mai ridicată, în Regiunea București–Ilfov, cu cel mai înalt nivel de dezvoltare.
Avem în acest an foarte multe școli care își primesc elevii cu ușile închise. Avem școli în care cei mici nu au manuale. Avem o rată a abandonului școlar foarte mare în rândul celorlalți și acest studiu o arată în mod clar. Copiii – căci despre ei vorbim – până la vârsta de 18 ani preferă să meargă să muncească, să își ajute părinții, în loc să își termine studiile, în loc să învețe o meserie.
Datele studiului UNICEF ar trebui să îi preocupe și pe actualii guvernanți pentru că, din 2012 încoace, asistăm la un regres accentuat în învățământul românesc. *
„Pactul național pentru stabilitate și democrație”
Proiectul Iohannis înseamnă menținerea României pe direcția europeană, înseamnă independența justiției și a statului de drept, înseamnă debaronizarea României, înseamnă reducerea decalajelor de dezvoltare, care ne separă de partenerii din Uniunea Europeană, înseamnă o Românie respectată în Europa, o Românie care își construiește cu tact și determinare viitorul, înseamnă o Românie care să nu fie condusă de impostură și incompetență, așa cum ar fi cazul dacă Ponta ar câștiga alegerile.
Domnul Iohannis a inițiat un Pact național pentru stabilitate și democrație pe care îl propune tuturor forțelor politice și contracandidaților săi. Este un demers serios și responsabil, de care un candidat slab ca Victor Ponta nu ar fi capabil.
Pactul inițiat presupune:
– respingerea Proiectului privind amnistierea și grațierea care atârnă ca o piatră de moară de gâtul Parlamentului și al statului de drept din România;
– societatea românească are nevoie de o garanție asumată public de către toți candidații la alegerile prezidențiale că nu vor acționa pentru grațierea oamenilor politici, condamnați definitiv pentru acte de corupție;
– renunțarea la toate demersurile îndreptate în direcția fraudării alegerilor și a vicierii voinței electoratului: OUG nr. 45/2014, care facilitează turismul electoral și votul multiplu, OUG nr. 55, care favorizează traseismul politic, mita electorală și șantajul împotriva primarilor și consilierilor locali;
– renunțarea la alocarea banilor publici către comunități locale pe criterii politice și clientelare;
– asigurarea funcționării normale și depolitizate a instituțiilor precum CNA, TVR, Curtea Constituțională, CSM, Curtea de Conturi, ASF, DGIPI;
– organizarea de dezbateri naționale la nivel parlamentar și extraparlamentar pe teme de interes major: justiție, stat de drept, politică energetică, educație, sănătate, politică externă, economie.
Vă invit să ne asumăm împreună acest Pact național pentru stabilitate și democrație, ca o expresie a voinței de a respecta principiile democrației în competițiile electorale și în politică, în general.
*
„O nouă iresponsabilitate a actualei puteri – suspendarea președintelui Băsescu”
Prin noua încercare de suspendare a președintelui asistăm la o nouă dovadă de iresponsabilitate din partea puterii din jurul lui Victor Ponta.
Ca și în alte cazuri, în care a fugit de răspundere, și acum Ponta dă dovadă de lașitate, împingându-l în față pe Călin Popescu-Tăriceanu pentru a face „treaba murdară”. Nu este exclus ca în urma eșecului acestui demers, Ponta să se spele pe mâini și să se debaraseze de marioneta Tăriceanu.
Mi se pare că totul este o neghiobie politică. De ce? Pentru că se bazează din nou pe acuzații inventate, pe minciuni deja demontate de deciziile anterioare ale Curții Constituționale, pentru că vizează doar prostirea în față a românilor.
Este o neghiobie și pentru că demersul și calendarul imaginat de Tăriceanu încalcă prevederile constituționale (el propune vot pentru suspendare în Parlament pe 23 septembrie și referendum pe 2 noiembrie, deși Constituția prevede că referendumul ar trebui organizat în maximum 30 de zile de la decizia Parlamentului), dovadă că tot raționamentul este de gâgă, făcut pe genunchi și ridicol.
Orice român de bună-credință, indiferent de simpatia sau antipatia pe care o poartă președintelui Băsescu, înțelege că demersul lui Tăriceanu, susținut și de Ponta, este cinic, murdar și periculos pentru țară. Încă nu s-a uscat bine cerneala de pe armistițiul semnat de Ucraina cu separatiștii proruși, spectrul războiului la granițele României nu a fost încă înlăturat și niște iresponsabili ca Ponta, Tăriceanu și ceilalți pesediști aruncă țara, cu bună știință, în haos și scandal.
Când România are nevoie mai mult ca oricând de stabilitate, acești iresponsabili veseli (cum bine l-a numit Ion Cristoiu pe Ponta) vulnerabilizează România în fața presiunilor de la Răsărit. Abia acesta este cu adevărat un act de trădare a intereselor României.
În plus, o asemenea măsură trădează lipsa de discernământ al inițiatorilor și din perspectiva semnalelor extrem de dăunătoare transmise mediului economic internațional, partenerilor noștri politici și financiari. Chiar săptămâna trecută, Hoyt Yee, asistentul adjunct al secretarului de stat al SUA pentru Europa și Eurasia, a declarat că schimbările bruște ale regulilor jocului pot leza serios unele afaceri, iar folosirea ordonanțelor de urgență creează incertitudine, sperie investitorii și stagnează creșterea economică, făcând referire la guvernarea arbitrară, prin ordonanțe de urgență, a Guvernului Ponta.
Vă dați seama ce semnal tragic ar transmite investitorilor o suspendare ilegală a președintelui cu 3 luni înainte de expirarea mandatului prezidențial?
*
„Un nou comisar european – un nou portofoliu”
„Politica regională a UE este o politică de investiții. Aceasta susține crearea locurilor de muncă, competitivitatea, creșterea economică, îmbunătățirea calității vieții și dezvoltarea durabilă. Aceste investiții contribuie la punerea în aplicare a strategiei Europa 2020”, se menționează pe site-ul Comisiei Europene.
În perioada 2014–2020, UE va investi o sumă totală de 351 de miliarde de euro în regiunile Europei.
Portofoliul Politicilor Regionale este într-adevăr unul foarte important în arhitectura Comisiei Europene, dar ar fi bine ca așteptările unora, după obținerea acestui portofoliu, să fie mai reduse. Cei care se așteaptă ca prin acest portofoliu rata de absorbție a fondurilor europene în România să crească automat se înșală. Cei care se așteaptă ca prin acest portofoliu anchetele privind fraudele din bani europeni în România să fie blocate se înșală. Comisarul european reprezintă la Bruxelles interesele comunitare, și nu ale statului care l-a desemnat în respectiva poziție.
Doamna Crețu merge deci la Bruxelles pentru a propune și implementa politici prin care fondurile europene să fie mai eficient alocate și cheltuite în toate cele 28 de state ale Uniunii Europene. Dacă reușește să treacă și de audierile din Parlamentul European, doamna Crețu sper să fi învățat din
experiența tristă a României la capitolul fonduri europene și să propună ample măsuri de debirocratizare ale procesului, pentru că aceasta este una dintre problemele cele mai grave de care ne-am lovit în România din 2007 încoace.
Totuși, nu pot să nu observ modul cum a gestionat premierul Ponta speța desemnării comisarului european din partea României. Ne arată cum pentru puncte electorale și din interese meschine politicianiste se poate distruge și una dintre singurele teme pe care se construise un consens politic, în interes național.
Victor Ponta a ascuns voit faptul că a făcut două nominalizări pentru poziția de comisar european. Premierul a recidivat astfel în a-și manifesta incompetența la nivel european, acolo unde toți oficialii îl cunosc ca un plagiator în care nu pot investi încredere. Din păcate, în această problemă nu este vorba de destinul nefericit al unui premier vremelnic, e vorba de interesul României.
Lipsa de transparență a premierului în desemnarea comisarului european din partea României demonstrează jocurile meschine din interiorul PSD.
I-am cerut și îi cerem în continuare premierului să respecte procedurile parlamentare pentru desemnarea acestuia. Legea nr. 373/2013 prevede clar că Parlamentul României trebuie informat de către Guvern în legătură cu nominalizarea comisarului, pentru convocarea de audieri în comisiile de specialitate.
Ponta a dat din nou dovadă de lașitate când a încercat să arunce vina ba pe liderii ACL, ba pe președintele Traian Băsescu pentru propriile sale bâlbâieli. Ponta a folosit aceeași propagandă de tip neocomunist în care „străinii” nu trebuie să știe că noi încălcăm legea la noi în țară, în care gunoiul trebuie așternut sub preș, în care cine nu e cu noi e împotriva noastră.
Îl informez pe domnul Ponta că liderii ACL s-au adresat, pe bună dreptate, unor parteneri de nădejde ai României, nu unor străini. Facem parte din aceeași familie europeană și ne place când, pe baza acestei apartenențe, primim fonduri să ne dezvoltăm, primim libertate de circulație și de muncă în Europa, primim, în general, respect. Toate acestea obligă și România să își trateze partenerii cu respect, de aceea, când opoziția informează Bruxelles-ul că Guvernul derapează de la cadrul legal, nu trădează interesele României, ci, dimpotrivă, o ajută să revină pe calea dreaptă. Retorica lui Ponta nu este departe de cea a comuniștilor din jurul lui Ceaușescu, care doreau să pună pumnul în gură oricărei voci disidente.
*
„Copiii trebuie sprijiniți prin creșterea alocației pentru susținerea familiei”
PSD-ul e deja la guvernare de doi ani și jumătate, iar în tot acest timp am auzit numai lamentări cu privire la nivelul alocației de stat pentru copii. Cu toate acestea, de fiecare dată când s-a pus problema găsirii de soluții concrete pentru mărirea ei, a fost invocată lipsa fondurilor în acest sens, pentru că majorarea cu un leu a alocației înseamnă un efort bugetar de patru milioane de lei lunar. Promisiunile au curs cu precădere înaintea campaniilor electorale și au fost uitate imediat ce voturile au fost date. Mai mult, în condițiile în care Guvernul s-a tot lăudat că va găsi fonduri pentru creșterea, într-o formă sau alta, a alocațiilor, cu ocazia rectificării bugetare de anul trecut bugetul Ministerului Muncii a fost diminuat pe motiv că banii sunt suficienți pentru realizarea obiectivelor sale.
Pentru a stimula creșterea copiilor, care să aibă o șansă la un nivel de trai decent și la o educație bună, sunt necesare
și măsuri care să se adreseze claselor urbane, cu venituri medii și mari. Introducerea în 2003 a indemnizației pentru creșterea copilului a reușit să apropie numărul de copii născuți de femeile salariate de cel al femeilor nesalariate, deși în continuare acestea aduc pe lume mai mulți copii în fiecare an.
Se pare însă că actuala guvernare are alte priorități la finanțare, mai ales acum, în pragul campaniei electorale. Guvernul a uitat și de alocația pentru susținerea familiei, un sprijinul acordat de stat tuturor familiilor care au venituri reduse și au în creștere copii cu vârsta de până la 18 ani. Acest ajutor este oferit atât familiilor cu doi părinți, cât și celor monoparentale. De asemenea, de alocația pentru susținerea familiei pot beneficia și copiii adoptați, aflați în plasament familial ori la un asistent maternal.
Deși am auzit promisiuni de la foștii miniștri, în sensul că se are în vedere creșterea de la 300 de lei la peste 500 de lei, nu s-a făcut nimic până acum, deși majorarea cuantumului acestei alocații ar ajuta foarte mult copiii ce provin din familii cu venituri reduse. Dacă Guvernul tot nu poate majora alocația pentru toți copiii, de ce nu încearcă să mărească această alocație și așa să-i ajute măcar pe cei din familii cu venituri reduse?
Premierul Ponta se fălea că România continuă creșterea economică, imediat după ce Institutul Național de Statistică anunțase că economia s-a contractat în trimestrul al doilea față de trimestrul întâi al anului cu 1%. Este evident că guvernarea PSD este însă prinsă în capcana ipocriziei, resursele bugetare în scădere nepermițându-i să pună în aplicare măsurile sociale cu care s-au lăudat în perioada de opoziție și în campania electorală din 2012.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.
Claudia Boghicevici · 17 septembrie 2014 · monitorul.ai