Maria Dragomir

„Agricultura – ultima soluție!”

Încă din școală am învățat la Istoria României că în evoluția sa economică România a fost mai întâi o țară eminamente agrară, după care, la jumătatea secolului XX, în perioada interbelică, a început să se dezvolte și zona industrială, anii de dezvoltare economică generând imaginea României ca o țară industrial-agrară, pentru ca, spre sfârșitul epocii comuniste, să se vorbească despre dezvoltarea în primul rând industrială a acestei țări.

Desigur, o economie planificată ascunde și multiple pierderi, multe dintre ele devenite vizibile după 1990. Cert este că, așa criticată cum era, economia socialistă a reușit (desigur, și cu eforturile aproape insuportabile ale unei populații supuse la niște restricții foarte dure!) să-și plătească datoriile externe, dovedind o eficiență reală. La rândul său, agricultura organizată în IAS-uri avea o producție bună, chiar dacă umbrită de raportările umflate ale recoltei, care se făceau în scop eminamente politic, dar până la urmă recolte existau, agricultura era funcțională, iar IAS-urile reprezentau o forță economică incontestabilă.

Schimbările politice survenite după 1989 au dus la una dintre cele mai neașteptate involuții ale unei țări pe vreme de pace. Dacă în cazul unor războaie se poate vorbi despre distrugere economică, în timp de pace socială asemenea dezastre nu pot fi posibile decât dacă asta s-a dorit. Pentru că nu trebuie să uităm, într-o perioadă de doar douăzeci și ceva de ani s-a ales praful de o grămadă de fabrici, uzine și întreprinderi, forma de organizare în sistem cooperatist a agriculturii a dispărut încă din primii ani, în timp ce prin privatizarea IAS-urilor de unele dintre ele s-a ales efectiv praful, în timp ce altele au fost achiziționate de mari producători ale căror interese private sunt primordiale, dincolo de interesele economice naționale.

Ne aflăm în acest moment în situația în care, din punct de vedere economic, România nu are cu ce se mândri. Unul dintre cele mai mari falsuri făcute publice în ultimii ani se referă la așa-zisa creștere a exportului din România. În realitate, noi nu exportăm, noi repatriem capital. Cei care investesc în România își scot banii, inclusiv câștigurile foarte mari, își retrimit banii în țara de origine, aproape întotdeauna prin intermediul unor societăți multinaționale înscrise în paradisuri fiscale, astfel că pentru România rămâne praful de pe tobă! Praful din țărână... praful de pe tobă... praf și pulbere!...

În aceste condiții, desigur, în calitatea noastră de oameni implicați în activitatea politică, avem obligația, atât prin poziția pe care o ocupăm, cât și prin destinul nostru național, să căutăm soluții ca această țară să iasă din marasmul la care pare condamnată.

Ca om care lucrează efectiv în agricultură și cunoaște toate secretele activității din câmp, ca om care iubește pământul românesc și crede în capacitatea de a produce efectiv atât pentru cei care investesc, dar și pentru evoluția națională, consider că, în acest moment, agricultura este ultima soluție pentru redresarea economică a României. Când spunem aceste lucruri, avem în vedere câteva realități incontestabile: în primul rând, se estimează o creștere a cererii de alimente, la nivel mondial, cu 70% până în anul 2050. Această creștere a cererii de alimente este de-a dreptul dramatică, pentru că ea este însoțită și de cerere de hrană pentru animale, pentru fibre, biomasă și biomateriale, situație care va genera o reacție din partea agriculturii Uniunii Europene, în care România este înscrisă. Exporturile, la nivel mondial, provenite din Uniunea Europeană sunt în creștere, iar România trebuie să se înscrie în acest circuit. Chiar dacă și în România s-a înregistrat o creștere vizibilă în ceea ce privește productivitatea în agricultură, această tendință nu este suficientă pentru valoarea reală a pământului românesc, dar și pentru așteptările și necesitățile acestei ramuri fundamentale a economiei naționale. Să nu uităm că o mare parte a terenurilor agricole românești este vulnerabilă la poluare, poluarea amenință și resursele de apă, ca să nu mai vorbim că și agricultura are probleme ecologice reale, vizibile în România.