Dan Cristian Popescu

Am vorbit în ultimele săptămâni despre soarta culturii din România, cu referire mai ales la o instituție culturală fundamentală – cea a Bibliotecii Naționale a României. Din păcate, efectul lor imediat a fost egal cu zero. Iar întrebările legitime puse ministrului și Ministerului Culturii cu privire la această situație nu au primit încă răspuns.

Ministerul a preferat ca, în loc să organizeze un concurs transparent și legal pentru managementul Bibliotecii Naționale, să prelungească pentru a treia oară interimatul unei doamne remarcate doar prin gafele sale. Dar poate că Domnia Sa este mai utilă ministerului, care tinde să ia în stăpânire tot sediul Bibliotecii Naționale.

Importanța Bibliotecii Naționale pentru cultura română depășește cu mult importanța carierelor efemere ale unor politicieni. Așa cum spuneam și în altă declarație politică, Biblioteca Națională a României nu împarte cu Banca Națională doar un acronim (BNR), ci și o misiune asemănătoare. Biblioteca Națională a României este păstrătoarea tezaurului scris al culturii române.

Cu toate acestea, spre deosebire de Banca Națională, Biblioteca Națională este supusă continuu schimbărilor și presiunilor politice. Schimbările dese ale miniștrilor culturii, diversele opțiuni intelectuale, ideologice sau personale ale acestora afectează bunul management al Bibliotecii Naționale.

Mai mult chiar, Biblioteca Națională este supusă unei presiuni continue și într-un război continuu pentru păstrarea a ceea ce i-a mai rămas din sediul său.

Remarcăm toți faptul că mutarea Institutului Cultural Român în subordinea Senatului României a fost un gest util pentru buna funcționare a institutului. Cred că aceasta este soluția și pentru Biblioteca Națională a României: Parlamentul României să o preia sub coordonarea sa.

Doar așa Biblioteca Națională a României ar putea avea parte de stabilitate, nu ar mai vedea în Ministerul Culturii un chiriaș care ar vrea să o scoată din casă – cum, din păcate, se întâmplă de prea mulți ani –, controlul politic ar fi mult mai transparent decât în situația de acum.

Cât despre Ministerul Culturii, se pare că se adeveresc și acum cuvintele nemuritorului Caragiale, adresate unui ministru al Culturii din vremea sa: „Domnule ministru, știi dumneata care ar fi cel mai mare bine ce l-ai putea face instituțiilor de artă la noi, dacă în adevăr ai bunăvoință pentru dezvoltarea lor? Să nu te mai amesteci deloc. Să le lași în pace a se dezvolta pe sine.”