Sorin Avram Iacoban

## „Anii au prioritate!”

Un bun prilej de a uita de răfuielile politice care caracterizează, din păcate, viața politică din România este Ziua Internațională a Pensionarilor.

Începând cu anul 1990, în scopul de a omagia persoanele vârstnice, care au avut un rol important în dezvoltarea societății, Organizația Națiunilor Unite a considerat că a dedica o zi din calendarul civil persoanelor de vârsta a treia este ca o reparație pentru eforturile acestora de a contribui la promovarea unor principii sănătoase care să ofere populației tinere bazele pentru a dezvolta și a ține cât mai unită celula de bază a unei societăți, adică familia.

În secolele trecute, omul în vârstă era foarte apropiat, foarte respectat, aproape divinizat. A îmbătrâni era un lucru foarte prestigios, deoarece un om în vârstă reprezenta, de fapt, un depozit prețios de pilde, de învățături, care erau transmise nepoților și strănepoților pentru a le destăinui acestora secretele trecutului. Nimeni nu poate nega faptul că bunicii noștri reprezintă totuși un adevărat depozit de înțelepciune pentru restul membrilor familiei. Ideal pentru orice societate care dorește să fie sănătoasă este ca acest depozit să fie folosit.

„Orice bătrân care moare este ca o bibliotecă care arde” – spune un proverb, dorind să ridice vârsta a treia la prestigiul meritat, lucru pe care societățile moderne și orânduirea noastră civilizată uită sau ignoră să o facă.

Cândva, fiii îi onorau pe cei bătrâni. Locul din capul mesei era rezervat bunicului. Atunci bătrânețea constituia echivalentul unui doctorat în experiență de viață și înțelepciune.

În societatea contemporană însă figura bunicului și-a pierdut carisma. De obicei, persoana de vârsta a treia este considerată incapabilă să educe potrivit principiilor pedagogiei moderne sau inadaptată social, fără dorința și fără capacitatea de a înțelege noile principii după care se guvernează societățile, sau inadaptată prin lipsa de reflecție pentru noile schimbări sociale, trâmbițate pe la toate posturile TV „de distinșii băsiști”, ca și cum ar reprezenta, în mod indubitabil, un câștig pentru societățile aflate în curs de dezvoltare.

Astfel că, în lumea noastră, a părea bătrân nu mai este deloc un compliment. De cele mai multe ori ne uităm la ei imparțial și insensibil ca la o greutate care ne doboară și care nu ne permite să ne dezvoltăm și să progresăm. Din experiența guvernărilor trecute, portocalii, constatăm că persoanele de vârsta a treia și-au pierdut rolul patriarhal, pe care în mod firesc îl câștigaseră, devenind doar simpli asistați social, o piatră de moară în jurul gâtului populației tinere, o corvoadă pentru societate, văzându-se în ele un mijloc eficient de a sufoca dorința de afirmare a noilor generații, fie vorba între noi, mai puțin prietene cu educația și bunul-simț.

Și tot așa am asistat la demonizarea premeditată a părinților noștri, demonizare bine gândită de niște indivizi portocalii, care s-au plimbat ca melcii pe autostrada bunului-simț, dar care, în mod paradoxal, s-au erijat în continuatori ai tradițiilor pe care cu jertfă părinții și bunicii noștri le-au păstrat. În realitate însă respectul datorat acestor persoane nu a valorat nici măcar cât o ceapă degerată. Ce au mai reușit băsiștii să facă? Oooo..., au scos din manualele școlare și povestioara lui Barbu Delavrancea, „Bunicul”, așa, ca o pedeapsă binemeritată pentru vârsta a treia, ce mai..., se cereau pe piață noile produse ale democrației. „Învățați să vă prețuiți bătrânii atât timp cât îi mai aveți printre voi” sunt cuvintele care ne arată ce loc important ar trebui să ocupe această categorie de „tineri cu părul alb” în cadrul societății.