Liviu Harbuz

„Apel la reconciliere pentru proiectul de țară al fiecăruia dintre noi”

Modelele alese de România, de-a lungul istoriei, ca idealuri sociale, administrative, statale sau economice au dus la rezultate induse de contextul istoric, factorul sau factorii caracteristic/caracteristici nouă având o prea mică influență. Studiile sociologice arată că rata de succes al unui proiect, și mai ales al unui proiect de țară, depinde de suportabilitatea și disponibilitatea cetățenilor acelei țări de a împlini idealul național. Contextul favorabil e relativ simplu de identificat: pacea socială, comuniunea, armonia, concilierea, încrederea și solidaritatea. Atât timp cât binele meu este identificat ca binele colectiv, atunci când soarta aproapelui este la fel de importantă ca propria soartă, dacă binele public, colectiv, este parte din viața fiecărui membru al colectivității, oricare inițiativă publică se va bucura de susținere și succes. Exemplele istorice ar trebui predate în școli: de la modul în care imperii au fost îngenuncheate de forța, voința și

coeziunea unor armate mobilizate doar de un țel eliberator, până la succesul răsunător repurtat de mici state care au investit în educație, sănătate, dezvoltare-cercetare, adică în viitor.

România este în situația de a alege un drum, fie el european, american, fie de altă sorginte, doar să fie calea prin care investițiile de azi să asigure confortul și dezvoltarea de mâine, după ce ne-am scuturat de jugul fascist, am suportat zeci de ani asuprirea regimului comunist și, storși la propriu de vlagă, ne-am aruncat în brațele economiei de piață. Prețul plătit acestui mecanism al istoriei a fost cuantificat în războaie fatidice, în distrugeri sau abandonări ale unor bunuri cu valoare națională, fie unele și cu valoare de simbol, dar cel mai grav fenomen a fost cel al abandonării sau încălcării spiritului conciliant al credinței străbune, ortodoxia fiind cea care ne-a învățat și ne-a ajutat să supraviețuim încercărilor istoriei prin toleranță, comuniune și bunătate.

Dacă în ultimii 20 de ani am fost într-un război cu noi și cu cei care ne-au înșelat așteptările sau au încălcat normele de conduită publică, mai ales liderii cu valoare națională, de 2-3 ani se pare că am pierdut busola și facem criză națională din cazuri personalizate care nu au influențat în mod major desăvârșirea proiectului de țară. Lupta cu fantomele comunismului este încă vie, simpatia pentru unii dintre cei dovediți corupți este endemică, susținerea unui lider este condiționată de efectele practice, materiale, aduse de promovarea acestuia. Altfel spus, noi încă mai urâm trădarea, dar iubim trădătorii! Exemplu concret poate fi valul de simpatie care a urcat PSD la nivelul istoric al susținerii prin vot, apoi acordarea de credit necondiționat candidatului Iohannis, ca în pragul anului 2015 să fie tot mai zgomotos susținută schimbarea Guvernului. Dacă nu ne iubim pe noi și pe cei pe care îi apreciem, dacă nu suntem consecvenți cu propriile idealuri și opinii, alegerile noastre se vor dovedi sterile sau chiar periculoase, ca pierdere de timp, cel puțin. Preceptele credinței creștin-ortodoxe ne amintesc de toleranță, încredere, solidaritate și generozitate, fac trimitere la iubirea de aproape ca de tine însuți, ceea ce fiecăruia dintre noi îi este dat să experimenteze în viața privată. Dacă extrapolăm viața personală la nivelul națiunii din care ne place și clamăm că facem parte, ar trebui să fie foarte simplu și plăcut să respectăm normele dogmei creștine raportate la principii de țară, de națiune. După normele democrației, ce ție nu-ți place altuia nu face, simplificând raționamente și strategii politico-administrative.