...adică „asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau unui proiect de lege”.
La o lectură atentă a textului, în respect pentru logica juridică, alin. (4), în prima sa teză, vorbește de moțiunea de cenzură în general, deci indiferent de tipul ei, provocată de Guvern prin procedura asumării sau inițiată de o pătrime din numărul total al deputaților și senatorilor.
În ultima teză, legiuitorul este explicit și riguros, precizând circumstanța permisivă, la timpul prezent: „cu excepția cazului în care Guvernul își angajează răspunderea potrivit art. 114”.
Putem, desigur, iniția moțiuni de cenzură asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau proiect de lege ori de câte ori vrem, textul constituțional nu limitează în acest sens.
De exemplu, se putea aștepta asumarea răspunderii pe Legea unică a pensiilor, dar nu acesta este obiectul prezenței moțiunii, ci o sumă de generalități politice referitoare la activitatea de ansamblu a Guvernului, de la începuturile sale și până în prezent, exprimate într-un registru stilistic pe care l-aș numi, parafrazându-i pe distinșii inițiatori, „hop-țop-ioc!”.
Așadar, cum stăm cu respectul pentru Constituție, invocat obsedant? Tipul acesta de duplicitate ține de demagogie și fariseism. Sunt neavenite speculațiile celor ce ne suspectează că dorim să restrângem dreptul legal și democratic al parlamentarilor de a iniția o moțiune de cenzură, fiindu-ne străine astfel de intenții.
Pe de altă parte, este în competența noastră, a tuturor parlamentarilor, într-o viitoare revizuire a Constituției să intervenim prin amendamente care să facă mai explicite dispozițiile referitoare la spețe de genul celei în discuție. Dar, deocamdată, textul actual ne limitează la conotațiile juridice pe care le-am amintit.
Prin refuzul neclintit de a rămâne la o interpretare corectă, parlamentarii din opoziția de circumstanță creată riscă să consfințească, printr-un vot majoritar, încă o aberație juridică, situând, într-o evidentă culpă în raport cu Constituția, pe lângă altele, prea multe într-o singură moțiune.
Abținerea Curții Constituționale de a se pronunța ieri, 12 octombrie anul curent, în legătură cu sesizarea PD-L privind neconstituționalitatea moțiunii, considerată inadmisibilă, nu confirmă, și nici nu infirmă, întrucât Curtea Constituțională se pronunță doar în legătură cu texte de lege suspectate de neconstituționalitate, sesizată în consecință.
Absența argumentelor, doamnelor și domnilor, nu poate fi substituită de mulțimea de vorbe fără conținut, care dovedește cel mult o irepresibilă dragoste de microfon.
Se vorbește de nereprezentativitate. Este mai degrabă un comic de situație flagrant, dacă ar fi să comparăm, fie și statistic, cât reprezintă PD-L în cele două Camere: peste 33%, mai mult decât reprezintă cele două grupuri luate împreună.
Și dacă ne reamintim că au guvernat doi ani de zile, având o reprezentare parlamentară sub 20%, atunci comicul de situație devine și mai expresiv.
Cu privire la criza economică, aș zice, iarăși, inspirându-mă din înțelepciunea populară, că „gura păcătosului adevăr grăiește”. Ar trebui să proiectăm pe ecranele memoriei și ale mass-media discursurile triumfaliste despre creșterea economică și securizarea României în raport cu efectele crizei, previzibilă încă din anul 2008, despre risipa iresponsabilă de bani publici spre propria clientelă, plățile restante enorme către agenții economici antrenați în lucrări pentru care nu existau resurse reale, ci doar promisiuni electorale.
Aici găsim și explicația multor falimente, deficitul bugetar a fost uitat, proiectul de buget pe 2009 a fost retras în pripă, surprinși de vârtejul crizei, împroprietărirea cu cota unică de 16% și TVA-ul de 19% sunt moralmente incorecte, pentru că au fost susținute puternic și de foștii miniștri PD din Guvernul „Tăriceanu 1”, dovadă menținerea lor și în politica actualului Guvern.
Se vorbește de închiderea a 100.000 de întreprinderi mici și mijlocii, rogu-mi-te datorită exclusiv impozitului forfetar. N-am făcut verificări statistice, dar sigur este regretabil că se închid societăți, fie ele și foarte mici, dar cauzele sunt mult mai complexe. Între timp, s-au creat altele noi, poate nu chiar atâtea, dar cu astfel de probleme se confruntă și alte țări, unde nu guvernează Boc, și nici Traian Băsescu.
În pofida crizei, trăim într-o realitate economică dinamică, cu multiple interdependențe, în care capitalul autohton, mai slab consolidat, se interferează cu capitalul străin pe piața românească și cele externe.
Împrumuturile angajate de România în circumstanțe economice mondiale dificile sunt, mai degrabă, o performanță politică atât a miniștrilor PD-L, cât și a celor din PSD – din Guvernul Boc –, dacă ar fi să analizăm cu responsabilitate și să ne raportăm la ceea ce au făcut și fac și alte țări din Europa și din lume.
O amnezie suspectă s-a instalat în memoria inițiatorilor atunci când a fost vorba de constatările pe care le-au făcut experți ai unor instituții internaționale financiare cu privire la modul defectuos în care au fost gestionate resursele Guvernului Tăriceanu.
Amintiți-vă de salariile și pensiile exclusiviste date unor potentați din agenții guvernamentale, premii de zeci de mii de euro unor subordonați din structurile Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, ca de exemplu la Galați.
## Doamnelor și domnilor parlamentari,
Vorbind despre criza politică, obsesia este unică: Traian Băsescu.
Este de înțeles că lupta politică pentru fotoliul de la Cotroceni animă actori politici mari și mici, dar să rămână captivi într-o singură idee anti-Băsescu – magul negativ de la Cotroceni, originea crizelor și neliniștilor, în opinia semnatarilor moțiunii – este de neînțeles pentru politicienii cu pretenții și exprimă o criză acută de idei.
Este cazul, domnilor, să venim cu teme și soluții la problemele reale ale societății românești într-un moment greu și, cu siguranță, vom face politica mai dezirabilă și omul politic mai respectat.
Metoda substituirii dialogului cu replica șmecherească, cu minciuna trebuie abandonată, dacă vrem să igienizăm cu adevărat mediul politic și morala politică.
În termeni apocaliptici, se vorbește de subsumarea noțiunii, rebarbativă și de neînțeles, a Guvernului Palatului Cotroceni. Nu precizați cu exemple cum se realizează acest mecanism odios, în viziunea dumneavoastră. În realitate, a deranjat și deranjează îndeplinirea atributelor constituționale ale președintelui în raportul lui cu Guvernul.
Dorește cineva la Cotroceni un personaj fericit de sine, blajin, neutru politic, dar și în raport cu problemele reale ale țării, contemplând valoarea estetică a arcadelor de la Palat?
Electoratul a arătat de două ori că vrea altceva: în 2004 și la referendumul provocat de cei 322, sancționat de electorat, fără ca purpuriul rușinii să le răsară în obraz. Scenariul se va repeta în 22 noiembrie și, cel mai târziu, în 6 decembrie.
Nici eu nu agreez excesul de ordonanțe de urgență, dar practica este comună la toate guvernele de până acum, și nu a inventat-o premierul și Cabinetul Boc.
Am convingerea că, odată cu redresarea economiei, cu reformarea și modernizarea instituțiilor statului, guvernele se
vor autolimita la strictul necesar în materia ordonanțelor de urgență.
Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că, fără anumite presiuni justificate de la instituții europene, societatea civilă, Guvern, nu reușeam prin proceduri obișnuite de legiferare să avem cele două coduri – civil și penal –, Legea educației, Legea unică a salarizării, Legea reorganizării agențiilor guvernamentale și, probabil, Legea unică a pensiilor.
Au trecut șase luni până să reușim să dezbatem în Comisia comună pentru statutul senatorilor și deputaților o inițiativă legislativă semnată de 105 deputați PD-L cu privire la pensiile speciale, finalizată cu un raport negativ, pe motiv că Guvernul urmează să vină cu un proiect, iar când vine, nu este bine.
Pe de o parte, tergiversăm să legiferăm, pe de altă parte, în media, din rațiuni electorale, afirmăm pompos că vrem pensii pe principiul contributivității.
Întrebăm, nu din rațiuni retorice, ci cognitive: când spunem adevărul?
## Doamnelor și domnilor,
Acestea sunt câteva dintre generalitățile politice din conținutul moțiunii. Utilizând un limbaj sportiv, cum faceți și dumneavoastră, inițiatorii, în finalul moțiunii, vă reamintim, domnilor, o banalitate: de la peluza unui teren de fotbal, cel mai ușor este să fluieri, uneori stând cu spatele la jocul din teren. Dar jucătorii profesioniști își văd serios de meci până fluieră arbitrul, în cazul nostru, al politicienilor, arbitrează electoratul.
În final, revin și repet, în opinia mea, moțiunea nu numai că este neconstituțională sau cel puțin la limita constituționalității, dar divulgă apetitul pentru politicianismul redundant, demagogic, pentru că sunteți coautori la crizele despre care vorbiți și indisponibili pentru autoanaliză, încercați să responsabilizați exclusiv miniștrii din PD-L, la nicio săptămână de când s-au retras de la guvernare miniștrii PSD, fără să le-o ceară nimeni. Pe fond, deci, ați ratat o lovitură de la 11 metri, pe un cor de ofuri, regrete și nostalgii.
Meciul intră în prelungiri, domnilor, culmea originalității în viața parlamentară este pe cale să se realizeze prin susținerea acestei moțiuni de către Alianța PSD+PC, ai cărei miniștri au fost membrii Cabinetului Boc, pe care moțiunea îi critică cu atâta arțag. Uimește, în egală măsură, viteza uimitoare a unor colegi, abia plecați de la putere, de a mima inocența politică, din dorința de a-și retușa portretul.
Voluntar sau nu, acest tip de atitudini ar putea determina cetățeanul obișnuit să exclame, cu amară ironie: „Vă țineți de șotii”.
Sper că s-a înțeles și cât de actuală rămâne pilda cu fariseul care vede paiul din ochiul fratelui, dar nu și bârna din ochiul său.
Vă mulțumesc.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.
Gheorghe Bîrlea · 13 octombrie 2009 · monitorul.ai