Mircea Diaconu

## **Domnul Mircea Diaconu:**

## Mulțumesc.

## Doamnelor și domnilor,

Și mă adresez așa, pentru că în fața ANI toți suntem egali, fie că suntem președinți sau miniștri.

De acord și eu să dăm pagina, dar întâi s-o citim, și iată cum o citesc eu: un cetățean, adică eu, prin anii ’90 și ceva, m-am îndeletnicit un pic cam prea mult cu sintagma vremii numită „Jos Iliescu!”. E adevărat că am greșit. Imediat ce a fost numit un nou Guvern, care a născut prefecții săi, deci reprezentanții statului, Guvernului, în teritoriu, a venit unul dintre prefecți, a cerut actele familiei Diaconu la primăria din satul meu și cu pixul său ministerial sau senatorial, sau nu știu ce o fi fost la vremea aceea, a tăiat tot ce însemna proprietate, pădure, casă, cred că tot. M-a sunat tatăl meu. În prima fază, mi s-a părut ridicol, am râs un pic și am dat un telefon, două, pe cale administrativă.

Din clipa aceea, un cetățean, adică eu, am pornit pe cale administrativă – deci statul român de la vremea aceea –, pas cu pas, din ce în ce mai sus. Am ajuns foarte sus, numai la președinte n-am ajuns, la vremea aceea, încercând să explic omenește și civilizat, chiar cu umor, situația pixului, adică..., știți, să-și tragă pixul deoparte, să ne lase să trăim. Nu s-a putut. Mi s-a sugerat chiar să merg la președinte și, în clipa aceea, m-am oprit eu – pe cale administrativă, repet, contactul unui cetățean cu statul român – și am zis: „Nu, așa ceva nu pot să-i fac domnului președinte, nu pot să-l pun în situația penibilă de a lua o hotărâre într-un domeniu în care nu are atribuții. Dânsul nu are atribuții aici!”. M-am oprit și am mers la justiție, firesc. Au mai trecut 4 sau 5 ani până când pixul domnului prefect a fost rezolvat.

Merg mai departe, într-o altă bună zi, tot anii ’90 și mulți deja, ’98–’99, habar n-am când sau nu vreau să-mi aduc aminte când s-a întâmplat ca o televiziune din România să vrea un reportaj amplu, o oră de reportaj, cu casa mea de la țară, pe malul apei, copilăria mea, casa mea, bucuriile mele. Le-am făcut cu mare fericire. Era Crăciun. Am tăiat și porcul în curtea casei mele de la țară. Minunat! Februarie a venit și am primit repede un telefon de la țară: acea casă minunată de pe malul apei arsese toată. Toată! Rămăsese coșul sobei, atât. Am zis: „Nu-i nimic, asta-i viața”. M-am dus acolo cu fratele meu și m-am apucat să-mi plantez ceapa, în timp ce casa mea nu mai era. Aveam în cap chestia asta, trebuie să trăim, trebuie să muncim, trebuie să trăim, o luăm de la capăt. Azi fac la fel.

Bun. A venit lângă mine, în timp ce plantam ceapa, șeful pompierilor, care mai strângeau ce mai puteau pe acolo, și mi-a spus următorul lucru: „Domnule Diaconu, dacă faceți vreo plângere ne complicați viața. Trebuie să cercetăm. Nu-i așa că a ars din întâmplare..., o chestie electrică?” Și am zis: „Bine.” Am semnat o hârtie că a fost cauză electrică.

Am mers mai departe. Alt contact, repet, cu statul român de la vremea aceea. N-a durat mult și am primit un telefon de la tatăl meu: „Vino repede, că ne anchetează Miliția”... pardon, Poliția. M-am dus repede. Era vorba despre un colonel – la vremea aceea erau colonei, cred – de la Pitești, care venise să ancheteze – și tatăl meu dădea declarații, și mama mea dădea declarații – cum că eu am luat o sumă foarte mare de bani de la asigurări pentru casa aceea care a ars, deși n-am asigurare. Anchetă în toată regula. Am venit în goana mare, fac o oră și jumătate până acolo. Era acolo colonelul și i-am zis: „Domnule, nu-ți era mai simplu să dai un telefon de la dumneata din birou, de la Pitești – repet, e statul