Antal István

Aproape. Dar e o mică mare diferență, vedeți dumneavoastră.

Vă mulțumesc oricum.

„A fi sau a nu fi”, acesta este titlul intervenției mele vizavi de această dezbatere. Povestea privatizării CFR Marfă

probabil nu ar fi fost atât de strident absurdă, dacă nu ar fi intervenit după cea a Oltchimului, după controversa încă nefinalizată asupra exploatării de la Roșia Montană, după Poșta Română și șirul poveștilor despre privatizări și restructurări eșuate, ratate, gândite și răzgândite poate continua.

Înțelegerile cu Fondul Monetar Internațional de împrumut sau de asistență au pus din nou degetul pe rană. Sectorul de stat este ineficient și acumulează arierate de sute de milioane de euro, ceea ce repercutează asupra bugetului de stat care se împovărează cu deficite din ce în ce mai greu de acoperit din venituri, împrumuturi interne și externe și tot așa. Efectele se pot citi în indicatorii macroeconomici, dar, din păcate, se resimt și în viața de zi de zi a cetățenilor. Nu sunt bani pentru compensarea medicamentelor, nu sunt bani pentru indexarea pensiilor, a salariilor bugetarilor. Programele sociale sunt pe hârtie, educația e subfinanțată, investițiile la orice nivel și de orice fel trenează. Nu avem drumuri și în curând nu vom mai avea nici căi ferate, probabil.

Doresc să punctez ceea ce este supărător în legătură cu aceste privatizări, și anume lipsa de direcție. Din simple monitorizări la privatizări de pachet minoritar, neprecizat, de la vânzarea a 20% din acțiuni prin management privat și până la vânzarea pachetului majoritar, cu „ștergerea datoriilor”, între ghilimele, un eufemism pentru transferarea lor pe umerii cetățenilor contribuabili, toate au fost prevăzute în Acordurile cu Fondul Monetar. Iar finalul a fost recunoașterea eșecului în urma unui contract în care Consiliul Concurenței nu a emis un aviz în perioada stabilită de Guvern, Consiliu care nici măcar nu era parte în contract.

Lipsa de viziune a determinat, pe de altă parte, și posibilitatea ca mulți, mult prea mulții miniștrii ai transporturilor care au predat și preluat portofoliul Transporturilor să ia decizii contradictorii, să încalce termenul și termenele din Acordurile cu Fondul Monetar, să rămână în zona lui „A fi sau a nu fi”.

De fapt, unde s-a luat sau unde se va lua, până la urmă, decizia de vânzare a CFR Marfă, dacă nu la Comisia de Privatizare care este abilitată să conducă ostilitățile după legea existentă și după obligațiile pe care le are din momentul înființării?

Aș dori să punctez totuși următoarele: consultanții care au pregătit privatizarea au greșit din start la etapizarea întregului proces, având în vedere termenul, că termenul de 60 de zile pentru obținerea tuturor avizelor, inclusiv cel al Consiliului Concurenței, era cam scurt, dacă ne gândim că o simplă tranzacție necesită 45 de zile. Atunci când se implică și Bruxelles-ul, așa cum se preciza de către Consiliul Concurenței, termenul se poate întinde până la 180 de zile, totuși.