Constantin Rădulescu

Apropierea datei de 1 ianuarie 2014 a început să nască unele temeri în rândul majorității populației, nu numai rurale, ci și urbane, în legătură cu liberalizarea pieței vânzării terenurilor agricole, obligație asumată de România prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, semnat în anul 2005, an în care nu se știa, din păcate, care va fi evoluția României și a cetățenilor ei din toate punctele de vedere, dar mai ales economic. Iar evoluția în acest domeniu nu a fost tocmai bună. De aceea am depus la Guvernul României, domnului prim-ministru Victor Ponta, un demers personal legat de liberalizarea funciară.

Știu că Guvernul României are în vedere un proiect de lege care vizează limitarea speculațiilor cu terenurile agricole, prin măsuri care interzic:

– cumpărarea terenurilor de către persoane fizice care nu au studii și experiență în domeniul agriculturii. (Dar de ce nu aceeași restricție și pentru persoane juridice care nu au experiență în domeniul agriculturii?);

– transformarea terenurilor extravilane în terenuri intravilane timp de 20 de ani de la cumpărare;

– revânzarea terenurilor agricole timp de 10 ani de la cumpărare.

De ce însă un proiect de lege care să vizeze doar limitarea, și nu interzicerea clară și fără echivoc a oricărei speculații funciare?

Știu de asemenea că, în general, nicio măsură nu este respectată dacă nu este dublată de sancțiuni foarte aspre, penale, cu privare de libertate pe mai mulți ani și confiscarea bunurilor dobândite în mod fraudulos în cazul încălcării acelei măsuri, dacă măsura respectivă este una de importanță majoră.

Știu, în același timp, că puterea de cumpărare a românilor, persoane fizice, este în continuare, din păcate, foarte mică în comparație cu oricare alt cetățean al Uniunii Europene, ceea ce va însemna că pentru ei, românii persoane fizice, liberalizarea pieței vânzărilor de terenuri nu va reprezenta vreun beneficiu, ci dimpotrivă. Mai exact, ar putea însemna doar schimbarea destinației pe piața muncii: din culegători de căpșuni în afara țării, în beneficiul strict al străinilor, în culegători de căpșuni în România, dar tot în beneficiul străinilor, deveniți între timp proprietari de terenuri agricole în țara noastră. Putem înlocui „culegătorii de căpșuni” cu oricare altă activitate în agricultură.

Mă refer, cu alte cuvinte, evident, la acei români care doresc să dezvolte o afacere în domeniul agricol și nu au încă forța financiară necesară, și nu la acei români care trăiesc în sărăcie, au terenuri agricole pe care nu le pot munci, fie din lipsă de bani, fie din neputință (boală, bătrânețe, lipsă urmași etc.), și care doresc mai degrabă să scape de o povară și să-și vândă proprietățile în orice condiții, fără să le pese de ce va urma.

Știu totodată că alte țări din spațiul Uniunii Europene au liberalizat piața vânzării terenurilor agricole, dar în condiții care nu au permis străinilor să cumpere decât foarte puțin teren agricol, ceea ce a dus la protecția certă a cetățenilor din țările respective. Un exemplu este Cehia, ceea ce s-a dovedit a fi foarte bine și pentru Cehia, ca stat suveran, dar și pentru cetățenii ei, în calitatea lor de agricultori autohtoni. Același lucru s-a întâmplat și în Marea Britanie, în Danemarca, în Irlanda și în alte țări europene, unde prețul minim de vânzare al unui hectar de teren agricol a fost impus de statele respective la un nivel foarte ridicat tocmai pentru descurajarea speculațiilor cu terenuri agricole și, evident, pentru protecția fermierilor autohtoni și a populației țărilor respective.