Mircea Marius Banias

Astăzi, 14 noiembrie, sărbătorim 139 de ani de când Dobrogea a revenit în componența Regatului României și doi ani de când s-a proclamat Ziua Dobrogei ca sărbătoare națională.

Istoria Dobrogei este una interesantă. Deși locuită de geți și daci, colonizată de greci și apoi cucerită de romani, Dobrogea nu a făcut parte din Țara Românească decât în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. După moartea acestuia, Dobrogea a fost reocupată de Imperiul Otoman. Poziția sa geografică și importanța strategică au făcut din Dobrogea un teritoriu mult râvnit de vecinii noștri, dar, în mod interesant, au făcut din ea și un teritoriu cu adevărat multicultural, în care locuiau – și locuiesc în continuare – minorități importante de turci, tătari și lipoveni.

La data de 14 noiembrie 1878, Dobrogea s-a alăturat Regatului României, în urma victoriei în fața Imperiului Otoman, în Războiul Ruso-Româno-Otoman, cunoscut pentru noi mai bine sub numele de Războiul de Independență. Principele Carol I proclama alipirea la România, spunându-le cetățenilor, prin Proclamația către dobrogeni: „...cele mai sfinte și mai scumpe bunuri ale omenirii – viața, onoarea și proprietatea – sunt puse sub scutul unei Constituții”.

Dobrogea lui Mircea cel Bătrân devine așadar Dobrogea noastră.

Din nefericire, așa cum ne-a demonstrat istoria în repetate rânduri, o victorie românească reușește rareori fără mari sacrificii. Pentru recunoașterea alipirii Dobrogei, Imperiul Țarist a cerut – și a primit – părți din Basarabia. Atunci când nu a pierdut teritorii, România a plătit prețul în sânge, cu pierderi zdrobitoare de vieți omenești în timpul Primului Război Mondial, în urma căruia s-a continuat aducerea teritoriilor românești sub steagul țării și s-a realizat Marea Unire.

Doresc să închei prin a mulțumi colegilor care au decis, în 2015, prin vot, stabilirea zilei de 14 noiembrie ca sărbătoare națională. Apreciez recunoașterea care se oferă Dobrogei prin acest gest și îmi doresc ca valoarea strategică și economică a acestei regiuni să fie în permanență recunoscută. Înaintașii noștri nu au plătit un preț atât de mare pentru a o recupera pentru a fi lăsată, în ziua de astăzi, în paragină.