Adrian Păunescu

Astăzi ar fi putut fi o zi de sărbătoare pentru noi, pentru că sunt 85 de ani de la încoronarea regelui Ferdinand în Catedrala Reîntregirii din Alba-Iulia. Nu monarhia română, care, în cazul lui Ferdinand, a avut altitudine europeană, nu orgolii separatiste în raport cu Europa ar trebui neapărat să sărbătorim noi azi, ci ideea de Românie întreagă, ideea de Românie Mare.

Din păcate, ne amintim de România Mare exact în momentul în care România este din ce în ce mai mică, din ce în ce mai fărâmițată. Printr-un blestem și parcă printr-o proastă traducere, și printr-un lacom egoism, am ajuns să considerăm pluralismul drept fărâmițare. Și suntem fărâmițați. Trăim parcă sub zodia unei noi echipe: racul, broasca, știuca, râma și elicopterul.

Toți trag, toate trag, se trage în toate direcțiile. Se merge împleticit, și din cauza fărâmițării, din cauza dezunirii dintre noi își permit tot felul de provocatori să ne sfideze. Ne sfidează puterea bolșevică din Republica Moldova, care oprește la graniță niște cetățeni români care erau invitați oficiali ai primarului liberal de Chișinău, ne batjocorește colegul nostru, domnul Markó Béla, care umblă pe harta României parcă se mișcă prin holul propriei case și face 15 regiuni, că așa vrea dânsul, vrea să udemerizeze România, ne batjocorește propria noastră neglijență, propria noastră indiferență, ne batjocorește propriul nostru tembelism când acceptăm să se semneze un act european cu cele două variante, una U.E., alta în limba moldovenească.

Și toate astea se petrec în interiorul acestei erori, că nu există o forță care să coaguleze energiile pozitive și că ne pândim unii pe alții, și că trăim sub zodia „camerei ascunse”,

o cameră care nu funcționează în toate direcțiile, de exemplu funcționează pe uscat, la restaurante, în aer, dar pe mare nu! Camera ascunsă nu vede și flota, camera ascunsă se oprește pe uscat, probabil ca să nu se ude! Această „cameră ascunsă” ne ia grija pe care ar fi trebuit să o avem ca purtători de conștiințe, ca să aflăm noi adevărul.

Ba, mai mult decât atât, eu vin de la audierea pe care a făcut-o plenul Comisiilor de cultură ale Parlamentului, audierile celor de la Televiziunea publică. Se constată un lucru profund surprinzător, trăim una dintre clipele istorice în care o instituție constată că a fost furată, i s-a luat o casetă din dosar, dar nu reacționează, nu o cere înapoi, știe unde e, că a văzut la televiziune, dar nu o cere înapoi! De ce? Nu cumva instituția respectivă chiar asta a dorit, să i se fure? Nu cumva a deschis larg buzunarul cel drept pentru ca să i se fure, și pe cel stâng, ca, eventual, să primească prețul ei? E posibil așa ceva? Să se fure o casetă de o asemenea importanță, parte a unei anchete în curs și să nu reacționeze nimeni? Să nu spună: „Nemernicilor, ticăloșilor, hoților, vă prindem!”, să se audă tropotind autoritățile prin oraș, ca să recupereze caseta? Ei, nu, asta se pare că dorea o parte a ecuației, „Racul, broasca, știuca și elicopterul”, nu spun care! Hai să nu spunem „elicopterul” să spunem „transatlanticul” sau „vaporul”. Cine e atât de bogat încât să i se fure o casetă de o asemenea importanță și să nu reacționeze? Sau se dorea nu neapărat proces, ăla, „dă-l dracu’, o fi când o fi!”, ci se dorea compromiterea unor oameni care au nenorocul să fie la guvernare chiar în clipa în care se fură această casetă...