Varujan Pambuccian

Astăzi se împlinesc 99 de ani de negare și de uitare a primului genocid al secolului XX. Sigur, a fost demult! Sigur, a fost departe! Felul în care el a început și s-a desfășurat poate fi însă tiparul unor întâmplări pe care nimeni, sunt convins, nu și le-ar dori.

Încerc să vă aduc în actualitate un episod din ceea ce s-a întâmplat atunci în Imperiul Otoman. Încercați să vă imaginați o după-amiază liniștită în capitala imperiului. Vă petreceți după-amiaza la un restaurant înconjurat de câțiva colegi și prieteni, unul dintre ei fiind chiar ministrul de interne. O după-amiază agreabilă care nu anunța prin nimic ceea ce avea să urmeze. La plecare, ministrul vă îmbrățișează cordial. După două ore, are să vă semneze condamnarea. Sunteți arestat și ucis departe de capitală, capul fiindu-vă zdrobit cu o piatră. Este povestea lui Krikor Zohrab, profesor la Universitatea din Istanbul și membru al Parlamentului, ales pe listele partidului de guvernământ. Se autodefinea ca armean și turc, în același timp. În 1908, în piața Taksim, spunea într-un discurs adresat susținătorilor Junilor Turci: „Avem religii diferite, dar urmăm aceeași cale, iar calea pe care o urmăm este cea spre libertate.” Odată cu el au fost uciși toți intelectualii armeni din Istanbul. Au fost lunile de început a ceea ce avea să devină uciderea în masă a unui întreg popor pentru singura sa vină că trăia pe acele meleaguri de mii de ani, dar se încăpățâna să rămână diferit, să își păstreze religia creștină și obiceiurile așa cum le apucase în istoria sa multimilenară.

Unda de șoc a atins și marginile imperiului, acolo unde, cu o mie de ani în urmă, strămoșii mei fuseseră printre fondatorii regatului cruciat armean al Ciliciei. Bunicii mei au fost nevoiți să își arunce întâiul născut într-o groapă comună cu copii armeni uciși. Unchiul meu avea atunci un an. A fost luat de acolo noaptea și crescut un timp de o prietenă turcoaică a bunicii și înapoiat acesteia când a aflat că bunicii mei au supraviețuit. Bunicii mei au fost duși în convoi spre deșerturile Siriei, unde majoritatea armenilor și-au găsit moartea. Au reușit să fugă din convoi ajutați de un prieten arab al bunicului. Tatăl meu s-a născut pe drum. Am spus această poveste pentru că ea arată starea reală de spirit a oamenilor obișnuiți din imperiu, care au sfidat ordinele nebunești ale unui guvern iresponsabil și și-au salvat prietenii armeni. Cât de mulți au putut și ei, indiferent de diferențele etnice și religioase.

Celor uciși atunci, celor care și-au pierdut într-o clipă agoniseala de generații, celor care au salvat armeni riscându-și viața, celor care, ca și noi, cred, așa cum credea Krikor Zohrab acum 100 de ani, că drumul umanității este unul comun și că acesta este un drum al libertății, tuturor acestora le datorăm neuitarea genocidului armean din 1915, iar neuitarea începe prin recunoașterea unanimă a acestuia. Cât despre cei de aici, mai există o datorie de onoare, cea față de Guvernul român, care a primit refugiați armeni și căruia, pentru acest gest al său, eu îi datorez viața.