Cristian Sorin Dumitrescu

Au trecut aproape 21 de ani de la momentul în care poporul român, exasperat de existența mai mult decât pauperă pe care o ducea de aproape o jumătate de veac, a hotărât că dorește altceva, un alt mod de viață, și a ales atunci, în acel frământat sfârșit de an 1989, calea democrației și a statului de drept, care să înlocuiască dictatura și insecuritatea socială, calea economiei de piață, care să înlocuiască structurile economice etatiste, dovedite a fi falimentare, în sfârșit, a ales calea prosperității, în locul unei pauperități cvasigenerale!

Sunt convins că cel puțin cei de o vârstă apropiată de a mea își amintesc foarte bine că acestea erau pe atunci principalele revendicări ale celor care, asumându-și niște riscuri imense pentru acele zile, au ieșit în stradă, hotărâți să-și schimbe singuri și în mod radical destinul.

De aceea, la o distanță de două decenii de acele evenimente, consider că este timpul unei analize corecte a momentului în care ne aflăm, cântărind în mod onest în ce măsură aceste deziderate s-au îndeplinit.

Așadar, are poporul român parte de o societate democratică? Dar de mult doritul stat de drept, generator de securitate personală și socială?

Dacă aș fi un naiv, tributar unui mod de gândire superficial, aș putea fi tentat să dau un răspuns pozitiv acestor chestiuni. Întrucât însăși Constituția României garantează libertatea cuvântului, libertatea de deplasare și pe cea de asociere, se poate spune că avem o societate profund democratică, cum la fel de adevărat este că atât timp cât aceeași lege fundamentală garantează separarea puterilor în stat avem parte, bineînțeles, și de mult doritul stat de drept, capabil să impună forța dreptului în defavoarea dreptului forței!

Cum însă naivitatea și superficialitatea nu m-au caracterizat, din fericire, niciodată, nu pot să nu constat că toate acestea se transformă, în ultimii ani, tot mai mult în forme fără fond, căci nu pot să nu constat că libertatea cuvântului este, într-adevăr, un drept respectat, însă numai dacă nu este folosită pentru a critica puterea politică. Altfel, fie că ești tu simplu cetățean, fie că ești membrul vreunui sindicat sau, mai grav, primar din partea vreunui partid de opoziție, te poți trezi ori că ești disponibilizat din „rațiuni de eficientizare a instituției” (așa cum au pățit, spre exemplu, numeroși polițiști, în urma „îndrăznelii” de a-l contesta pe Președintele României), ori că ești sabotat constant în activitatea ta de edil, sugerându-ți-se în mod deschis că situația ți s-ar îmbunătăți în mod radical dacă ai trece în barca puterii. Așadar, halal „libertate a cuvântului”, halal „drept la liberă asociere”!

Sigur, rămâne în continuare neîngrădit dreptul la libera circulație. Ba chiar pare că, dintre toate libertățile cetățenești proprii oricărei societăți autentic democratice, acesta este dreptul cel mai prețuit de puterea politică actuală, care nu doar că îl respectă cu sfințenie, dar chiar îndeamnă în mod