„Autismul este o tulburare a creierului care interferează adesea cu abilitatea de a comunica și de a relaționa cu cei din jur. Autismul afectează modul în care individul percepe și procesează informația senzorială, această afecțiune durând toată viața și determinând diferite grade de izolare socială”.
Cu siguranță ați vizionat celebrul film în care Dustin Hoffman a jucat memorabil rolul unui autist genial. În acești ani, în această societate, în această țară, am tot mai des certitudinea că autismul a devenit un diagnostic care cuprinde și o parte a lumii politice românești. Evit să generalizez și să utilizez formula uzitată abuziv de Președintele țării care se autoexclude din categoria „zoaie politice”, știut fiind de tot românul că Domnia Sa este producătorul acestui mediu dezgustător. Studiul de caz al liderilor PDL arată că ei percep, procesează și transmit informații care nu au nicio legătură cu realitatea obiectivă pe care majoritatea românilor o percep, aceștia distorsionând amnezic propriile lor acțiuni într-o ipocrizie autistă. Astfel, dacă ei dezavuau public votul uninominal, tot ei au devenit promotorii cei mai gălăgioși ai acestuia.
Tot în urmă cu câtva timp, parlamentarii PDL promovau cu surle și trâmbițe taxa de primă înmatriculare, pentru ca apoi să acuze pe toate ecranele tv că respectiva taxă produce un dezastru național.
Sunt doar două exemple de autism ipocrit și amnezic al liderilor PDL, un altul fiind trecerea de la doctrina socialistă la cea creștin-democrată, în doar câteva zile.
Exemplele pot continua la nesfârșit. Zilnic, de ani de zile, acești politicieni acuză și apoi își bocesc propriile acțiuni.
În concluzie, acești politicieni rămân lipsiți de inteligență, împroașcă cu zoaiele lor pe toată lumea, autismul ipocrit în care trăiesc împiedicându-i să realizeze că pentru români acțiunile lor au devenit soluții vitriolate.
*
„Cine se face vinovat de descurajarea țăranului român?” În domeniul sanitar-veterinar continuă să se manifeste un haos de proporții, o neconcordanță flagrantă între măsurile adoptate de Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și realitatea din teren. Degringolada decizională, precum și nerealizarea obiectivelor impuse de Uniunea Europeană au un efect devastator asupra populației, îndeosebi asupra activității micilor producători agricoli. Specialiștii ANSVSA nu au reușit până acum să pregătească și să informeze în mod corespunzător populația în legătură cu noile reglementări sanitar-veterinare, fiind adoptate norme interne și măsuri peste noapte pe care nici măcar angajații din teritoriu nu le cunosc. În loc să se ocupe prioritar de rezolvarea problemelor stringente ale fermierilor și producătorilor agricoli individuali, conducerea ANSVSA a dat dovadă de
neimplicare și nepricepere în acordarea subvențiilor și despăgubirilor. De asemenea, ANSVSA a tratat cu superficialitate controversata problemă a sacrificării cailor bolnavi de anemie infecțioasă ecvină, medicii veterinari contribuind efectiv la vânzarea animalelor bolnave unor firme intermediare, și nu abatoarelor autorizate, iar oamenii au suferit astfel pagube însemnate.
Politicile agrare incoerente din ultima perioadă, precum și lipsa unui sprijin financiar real pentru încurajarea micilor producători au îndepărtat oamenii de la tradiția de a crește animale în propriile gospodării. ANSVSA mai este vinovată și de emiterea unor ordine și dispoziții neeuropene, care au condus la închiderea nejustificată a marii majorități a abatoarelor și a centrelor de sacrificare a animalelor, precum și a târgurilor de țară. Este inadmisibil să-i ceri unui crescător de animale să piardă timp inutil și să cheltuiască bani pe sute de kilometri de drumuri pentru a-și valorifica animalele crescute în propriile gospodării. De cele mai multe ori, micii producători cheltuiesc pe aceste deplasări mai mulți bani decât ar obține de la beneficiarii produsului, astfel încât ei sunt dispuși să renunțe la creșterea animalelor.
La toate acestea se adaugă incoerența și nepregătirea legislației concrete a armonizării condițiilor Uniunii Europene cu cele românești, care nu fac altceva decât să pună în pericol accesarea fondurilor europene.
De asemenea, oficialii ANSVSA nu au colaborat și nu s-au informat reciproc cu specialiștii Ministerului Agriculturii în ceea ce privește strategia postaderare, neînțelegerile dintre cele două instituții conducând la apariția unor situații de-a dreptul ridicole.
Una peste alta, ANSVSA este principalul vinovat de lipsa unei strategii coerente în domeniul sanitar-veterinar, precum și de degringolada generală în care trăiește în prezent țăranul român.
*
## „Cine este dușmanul agriculturii românești?”
În ultimii ani, seceta a afectat și a distrus culturile de pe peste 65% din suprafața cultivată din România. În orice țară acest lucru ar fi considerat o calamitate de proporții gigantice și ar declanșa acțiuni decisive. Anul acesta probabil se va obține o producție agricolă redusă, mai ales la porumb și floarea-soarelui, pentru că fermierii nu au beneficiat de niciun fel de sprijin financiar. Pentru a ara un hectar de pământ fermierii au avut de cheltuit 250 lei. Aratul nu s-a finalizat din lipsa banilor, și asta pentru că mulți fermieri renunță la sprijinul financiar acordat de Guvern pentru motorină, deoarece cheltuiesc mai mult cu întocmirea dosarelor și cu drumurile, fără a mai socoti și timpul pierdut. Cineva parazitează resursele și așa precare ale agriculturii țării noastre.
Fermierii se tem să apeleze la bănci pentru acordarea subvențiilor în avans pentru că trebuie întocmite dosare și ei nu au timp pentru birocrație și nici pricepere să lupte cu un sistem abuziv, promovat insistent de niște funcționari care poate preferă să se hrănească cu mâncare de import, dar și pentru că nu știu când va efectua APIA plățile și nimeni nu le spune cine plătește dacă în cele două luni pentru care se dau bani în avans nu se fac plăți de către APIA.
Îmi vine greu să cred că numai incompetența îi face pe funcționari să fie promovați. Cine are interes ca România noastră să fie o țară în care toate energiile sunt înăbușite sub pretextul programelor guvernamentale de sprijin? Cu restanțe importante la plata subvențiilor, cu acordarea unei subvenții de un leu pentru un litru de motorină utilizată pentru
lucrările mecanice de înființare a culturilor agricole, cu un venit lunar de sub 100 euro pe lună, să nu ne mirăm că țăranii români sunt nemulțumiți de propriul trai. Ei au aflat ba că porcul nu mai poate fi tăiat cu cuțitul, ba că vaca nu mai poate fi mulsă cu mâna, ba că găina nu mai poate face ouă nemarcate. Râd și curcile de astfel de viziuni de cabinet!
Îngrijorat că viața lui va deveni și mai grea odată cu aplicarea noilor norme europene, țăranul va fi totuși nevoit să se conformeze tuturor regulilor impuse de forurile europene, chiar dacă acest fapt va reprezenta o schimbare a stilului său de viață, și nu neapărat în bine.
Ministerul de resort ar trebui să soluționeze problemele atât pe planul comunicării și al informării, cât și pentru a simplifica modalitățile de acordare a subvențiilor.
Ar trebui urmat exemplul altor țări din Uniunea Europeană unde fermierii primesc subvențiile pe baza unei simple cereri, restul actelor de obținere a banilor din fondurile structurale fiind întocmite în mod gratuit de ministerul de resort.
Domnilor guvernanți, vă rog să îmi spuneți: cu ce suntem noi inferiori altor națiuni? Cine este dușmanul agriculturii românești?
*
## „Mamele minore sunt condamnate la prăbușire în prăpastia societății”
Potrivit datelor statistice, zeci de mii de fete minore au devenit mame în ultimii ani. Dintre acestea, 1.500 sunt copile cu vârste cuprinse între 13 și 15 ani. O statistică oficială pentru anul trecut încă nu a apărut, însă în ultimii ani numărul minorelor care au devenit mame, unele chiar la 11, 12 sau 13 ani, a crescut alarmant în România. Este evident că societatea românească se confruntă cu o adevărată problemă în ceea ce privește educația sexuală, prevenirea sarcinilor și mentalitatea. Toate acestea concură la creșterea nedorită a fenomenului copiilor cu copii, iar numărul mare al minorelor care fac avorturi este, de asemenea, generator de îngrijorare.
Din nefericire, nu mă refer doar la minorele care nasc în urma căsătoriilor nefirești dintre copiii din comunitatea romilor, ci se pare că asistăm la un fenomen național cât se poate de îngrijorător. Trist este faptul că societatea civilă și autoritățile abilitate nu întreprind mai mult pentru a diminua acest fenomen. În ultimii ani din ce în ce mai multe fete minore au devenit mame, iar numărul copiilor abandonați imediat după naștere a crescut simțitor.
În logica lucrurilor, relațiile sexuale dintre minori nu pot fi combătute prin legea existentă. Articolul 198 din Codul penal, care se referă la „Actul sexual cu un minor”, precizează că „Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex care nu a împlinit vârsta de 15 ani se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi”. Nu am cunoștință despre infracțiuni pedepsite pe baza acestui articol din Codul penal și poate nu vor fi nici de acum încolo.
La agravarea acestui fenomen se adaugă și o situație de discriminare a mamelor minore în mass-media, pe care am supus-o atenției Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Mă refer la prezentarea în diferite jurnale ale televiziunilor și în presa scrisă a mamelor tinere, îndeosebi minore, care sunt supuse astfel unor privațiuni de ordin intim și social, știrile respective incriminând exclusiv persoanele de gen feminin. Din punctul meu de vedere, aceste prezentări la scară largă a așa-numitei vinovății a minorelor care au devenit mame constituie un fapt discriminatoriu, deoarece fetele în cauză nu au putut să aducă pe lume copiii fără
ajutorul unor bărbați. În niciun caz însă din cele prezentate în mass-media nu apar persoanele de sex masculin, fapt reprobabil, deoarece în astfel de situații partea de vină ar trebui împărțită în mod egal între părinți. Mamele minore sunt în aceste condiții din start dezavantajate, iar procesul de reintegrare socială va fi umbrit de stigmatul arătatului cu degetul...
*
„Pledoarie pentru introducerea camerelor de reținere”
După 1989, românii și autoritățile care veghează la buna organizare și funcționare a instituțiilor statului s-au grăbit să desființeze aproape toate lucrurile și obiceiurile așa-numite de tristă amintire. De-a valma, rele sau bune, am aruncat la „gunoiul” istoriei tot ceea ce aducea aminte de trecutul comunist, de parcă în fostul regim s-au întâmplat numai catastrofe... Din păcate, responsabilii statului român au trecut și la desființarea unor norme de funcționare instituționale care erau viabile și fără de care anumite proceduri devin extrem de dificile. Este și cazul fostelor camere de triere din cadrul sediilor de poliție municipale, orășenești și comunale, care au fost eliminate printr-un act normativ la câțiva ani după revoluție, dar neînlocuite, fapt ce îngreunează activitatea cotidiană a polițiștilor români.
Potrivit Legii nr. 218/23 aprilie 2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305/9 mai 2002, cu privire la reținerea administrativă, art. 31 stipulează următoarele: „b) să conducă la sediul poliției pe cei care, prin acțiunile lor, periclitează viața persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale, precum și persoanele suspecte de săvârșirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condițiile legii; în cazurile nerespectării dispozițiilor date de polițist, acesta este îndreptățit să folosească forța; verificarea situației acestor categorii de persoane și luarea măsurilor legale, după caz, se realizează în cel mult 24 de ore, ca măsură administrativă”. Acest articol de lege permite unui polițist să rețină o persoană care, spre exemplu, refuză să se legitimeze sau care nu vrea sau nu poate să spună cum se numește, care se manifestă violent sau care se dezbracă în stradă, sau care pur și simplu dirijează circulația pe drumurile publice. În practică însă la reținerea unei persoane lucrurile stau cam astfel: la depunerea unei persoane într-un arest, procedura presupune emiterea, în primul rând, a unei ordonanțe de reținere. Aceasta poate fi emisă doar de către un polițist care are calitatea de organ de cercetare penală al Poliției Judiciare, în cazul în care învinuiește persoana de comiterea unei fapte penale. O persoană mai poate fi reținută de către un procuror, dar tot în condițiile în care persoana este învinuită de o faptă penală, or, refuzul de legitimare este doar o simplă contravenție.
În prezent, există aresturi doar la nivelul inspectoratelor județene de poliție, respectiv în reședințele județelor. La posturile de poliție sau la polițiile municipale/orășenești, polițistul este nevoit să ducă persoana verificată într-un birou. Problema este că o persoană reținută ar trebui să stea într-o cameră anume destinată pentru cei reținuți, fie chiar și administrativ, cameră ce ar trebui să fie creată, prin dispoziție/ordin al ministrului sau prin lege, la nivelul fiecărei unități și subunități de poliție, din următoarele motive: 1. Prezența unui reținut într-un birou de lucru al polițistului este riscantă (pot fi luate în considerare o mulțime de riscuri, inclusiv încălcarea legislației privind protecția informațiilor clasificate, conform căreia nu ai ce căuta într-un spațiu în care se păstrează documentele clasificate decât dacă ești
autorizat pentru nivelul de acces corespunzător); 2. Persoana respectivă nu se simte reținută (mai degrabă se consideră un oaspete al polițistului); 3. Numai în România există sedii de poliție care nu au locuri anume destinate pentru persoanele reținute (fostele camere de triere au fost transformate, la unele subunități de poliție, în camere de asistență a victimelor infracțiunilor, cu aer condiționat, mochetă și birou); 4. Este mai puțin costisitor: de exemplu, pentru a reține un potențial infractor, un polițist din orașul Aiud sau din comuna Sălciua trebuie să se deplaseze până la Alba Iulia, când ar fi mult mai simplu să-l depună într-o cameră de reținere de la Poliția Aiud, până dimineața, când se trezește și spune cum îl cheamă; 5. Lipsa unor camere de reținere și a unei reglementări clare privind modul în care poți reține administrativ o persoană generează situații în care polițiștii, decât să se complice cu un bețiv care face scandal, mai bine nu se încurcă și trec pe lângă cazul respectiv, ca să nu-și facă de lucru. Acest fapt poate genera violență, poate chiar cazuri cu urmări grave, pe care polițistul respectiv le-ar fi putut preveni în timp util.
Ministerul Administrației și Internelor s-a arătat preocupat în ultimii ani de armonizarea legislației Poliției Române cu cea europeană. Consider că MAI ar trebui însă să pornească și de jos în sus, respectiv să dea o mai mare putere polițistului din stradă, care se vede pus deseori în neplăcuta ipostază de a pierde un potențial infractor din lipsa procedurilor legale.
„Radiografia sumbră a sistemului sanitar românesc”
Aparatură uzată, condiții precare de igienă, lipsa medicamentelor sau medicamente mai scumpe decât în țările comunitare, mobilier vechi, paturi improvizate și saloane supraaglomerate – acesta este tabloul sistemului sanitar românesc. Deși reforma a început să se facă simțită, sistemul sanitar din România are încă multe carențe și mai are mult de luptat pentru a se ridica din moartea clinică în care se află. Mai nou, există un contract care instituie obligativitatea pentru medici să prescrie pe rețete denumirea comercială a medicamentului (brand-ul), și nu DCI (denumirea comercială internațională), așa cum se practica înainte.
Pe de altă parte, compensarea se va face în continuare la prețul de referință, care se calculează ca procent din cel mai ieftin medicament identificat pe baza denumirii comerciale internaționale (DCI) existent în categoria respectivă. Din păcate, există în practica actului medical o realitate ce nu poate fi negată de nimeni. Medicii sunt stimulați în diverse moduri de producătorii străini de medicamente, fapt ce îi va determina să prescrie pe rețete medicamente din ce în ce mai scumpe. Astfel, diferența dintre suma compensată și prețul de raft va fi plătită de bolnav, care nu are capacitatea de a pune la îndoială prescripția medicului, deși în farmacii există alte produse similare mai ieftine, de o calitate comparabilă. În acest fel, prin noile reglementări intrate în vigoare la 1 aprilie 2008, bolnavii vor fi nevoiți să plătească cu până la zece ori mai mulți bani din buzunar pentru medicamente.
Realitatea va fi următoarea: medicii vor fi favorizați pentru că prescrierea pe denumire comercială va stimula „cadourile” producătorilor către ei (pentru a recomanda pe rețetă brandul producătorului respectiv) – practică pe deplin răspândită în sistem –, iar farmaciile vor fi favorizate pentru că vor vinde medicamente mai scumpe.
Concluzia este una singură: unicii defavorizați vor fi pacienții care vor plăti pentru același medicament sume mult mai mari decât prețul de compensare promis de sistem.
Și atunci, această realitate nu intră flagrant în contradicție cu viziunea Ministerului Sănătății, care promite îmbunătățirea stării de sănătate a populației și realizarea unui sistem de sănătate modern și eficient, compatibil cu sistemele de sănătate din Uniunea Europeană, pus permanent în slujba cetățeanului?!
O altă problemă la care aș dori să fac referire este legată de piața internă de produse farmaceutice, evaluată la 1,5 miliarde de euro, asigurată în proporție de 80% din importuri.
Conform unor reglementări în vigoare, încă din 2002 (Ordinul ministrului sănătății nr. 612/2002 privind modul de calcul al medicamentelor), medicamentele din import – din UE și state non-UE – care se acordă cu prescripție medicală sub formă compensată sunt înregistrate în România la prețul minim european, calculat la nivelul minim de comparație cu prețul aceluiași medicament înregistrat în țările cu care se efectuează comparația. Autoritatea competentă pentru stabilirea modului de calcul al prețurilor la medicamentele de uz uman este Agenția Națională a Medicamentului. Aceasta deține prețurile comparative calculate în baza cărora se stabilește prețul cu ridicata pentru medicamentele românești și prețul extern franco frontieră în cazul medicamentelor din import. Există diferențe semnificative de preț între medicamente similare comercializate în România și medicamente comercializate în celelalte state comunitare. Spre exemplificare vom folosi cazul medicamentului Plavix, care a avut vânzări de 12,7 milioane de euro, conform studiilor efectuate pe piața farmaceutică din România, produsul având un preț aprobat de 51,75 euro (preț CIP) în comparație cu prețul practicat la nivel național în Italia de 42,46 euro, conform documentației Ministerului Sănătății. Numai în cazul comercializării acestui medicament prejudiciul adus bugetului este de peste 2 milioane de euro. În acest context, Ministerul Sănătății nu își îndeplinește atribuțiile de aliniere a prețurilor medicamentelor și obligă bugetul asigurărilor sociale de sănătate să suporte diferența de cost.
*
„Unde e respectul pentru lege al celor din PDL?”
Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri prevede, la art. 6 alin. (2) lit. b), dreptul persoanelor respective de a beneficia de „transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând unităților cu capital de stat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou)”.
De asemenea, ultima modificare a art. 6 alin. (2) lit. b), prevăzută în Legea nr. 232/2006, stipulează că beneficiarii Decretului-lege nr. 118/1990 au dreptul la „transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou).
În același timp, în cazul societăților cu capital privat, costul abonamentelor de transport se decontează integral de la bugetul local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază domiciliază beneficiarul”. Cu toate că există cadrul legal precis în astfel de cazuri, numeroase persoane din județul Alba, beneficiare ale Decretului-lege nr. 118/1990, care domiciliază în mediul rural, m-au informat că nu beneficiază de gratuitate la transportul în comun pe raza municipiului
Alba Iulia. Este o nouă mostră de ipocrizie de tip PDL-ist, în care oamenii trăiesc suferind și li se iau unele drepturi, câștigate anterior, în mod nedemocratic și pe lângă lege.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.