Maria Dragomir

„Avem soluția: câinii comunitari să nu fie uciși, dar să nu mai fie nici pe stradă!”

Ceea ce se întâmplă, în ultima perioadă, în România, depășește granițele normalului, pendulând către o zonă mult mai greu de înțeles. Unii vorbesc și de anumite scenarii care au în spate jocuri de interese. Cert este că s-a ajuns într-o situație în care nimeni nu mai știe ce soluție este mai bună: unii susțin eutanasierea imediată a tuturor câinilor, în timp ce aceia care apără patrupedele consideră că această măsură nu trebuie aplicată sub nicio formă. „Din această dilemă nu putem ieși!” – ar fi spus personajul lui Caragiale. Cum noi, însă, suntem în secolul XXI, putem oferi o soluție simplă, deloc costisitoare – oricum, mult mai ieftină decât sutele de milioane de euro care s-au aruncat, până acum, pe coada câinelui! Care, iată, în România fuge nu cu covrigii în coadă, ci cu milioanele! –, soluție care poate rezolva cele două dileme:

1. Câinii să nu fie uciși!

2. Câinii să nu mai rămână în stradă!

Cum se poate așa ceva, vă veți întreba, și pe bună dreptate. Numai că soluția noastră este extrem de simplă. Imediat, în toate orașele să se treacă la următorii pași:

– să se strângă, în ritm alert, toți câinii care se găsesc în stradă. Să se facă selecția, iar cei bolnavi, potrivit legii, să fie eutanasiați;

– restul, câinii normali, sănătoși, deparazitați să fie propuși spre adopție locuitorilor din casele de la marginea orașelor. Pentru că aproape toate orașele din România au fie cartiere de case, fie comune suburbane, deci în imediata apropiere a orașelor, acolo se poate merge cu mașina, iar hingherii, de data aceasta, să devină cei care să ofere spre adopție câte un câine pentru fiecare casă, după formula:

„Aveți un câine? Mai țineți încă unul, iar noi vă asigurăm hrana pentru amândoi până când cel pe care vi l-am adus noi va muri!”

Câinii comunitari nu trăiesc foarte mult, între 7 și 9 ani. Mulți dintre ei au 2–3 ani în momentul în care sunt prinși, astfel că este vorba despre câțiva ani în care ar mai trăi și în care s-ar mai cheltui bani pentru hrana lor. În acest timp însă se rezolvă toate situațiile: câinii nu vor fi uciși, nu vor mai fi pe stradă, vor intra acolo unde le este locul, în curțile oamenilor pe care au fost obișnuiți să le păzească, de la primării se vor cheltui bani mai puțini și toată lumea, în mod normal, ar trebui să fie mulțumită.

Desigur, unii pot considera că suntem naivi atunci când folosim formula „toată lumea” pentru că între aceștia nu se pot afla cei care s-au obișnuit să facă bani, bani adevărați, bani buni, milioane de euro de pe urma câinilor comunitari, însă pe această cale și ei vor fi îndrumați să vadă o altă cale a afacerilor, pentru că asta cu mâncatul banilor, fără niciun rost, pe spinarea câinilor vagabonzi, va înceta într-un timp destul de scurt.

Acesta poate fi începutul unei inițiative legislative la care vă rog să îmi fiți alături, pentru că aceasta este singura soluție care poate rezolva, cu adevărat, problema câinilor comunitari.