Eugen Constantin Uricec

„Băncile din România trebuie să recâștige încrederea clienților”

Foarte rar se întâmplă ca economiștii să ajungă la un consens asupra unei problematici anume. Nu este însă și cazul importanței încrederii pentru sistemul financiar bancar, unde, aproape fără excepție, toți sunt de acord că ea joacă rolul crucial pentru stabilitatea acestuia.

Mai mult, încrederea este și aspectul cel mai vulnerabil în fața provocărilor și șocurilor economice spontane, dacă luăm în considerare că ea se câștigă prin eforturi uriașe, în ani de zile, și se poate pierde în cinci minute.

După anul 2000, ne-am bucurat cu toții de apetitul băncilor străine pentru mediul economico-financiar din România. Acest lucru survenea după o perioadă de timp destul de mare în care, pentru români, termenul bancă echivala cu faliment, bancrută, delapidare sau agenți economici și persoane fizice rămase fără resurse financiare.

Băncile străine care au venit în România au înlăturat aproape în totalitate probabilitatea ca astfel de fapte să se mai repete, fiind ghidate de un management modern și de practici prudențiale pentru managementul riscurilor extrem de bine puse la punct.

Nu putem să nu recunoaștem că sistemul bancar din România, sprijinit corespunzător și de Banca Națională, nu este unul solid, cu performanțe apreciabile în prezent.

Se pune însă problema cât va mai dura această stare de lucruri, pentru că, treptat, treptat, băncile, în goana lor furibundă pentru maximizarea profiturilor, au uitat că profitabilitatea depinde în primul rând de încrederea pe care clienții o au în ele și de puterea acestora de a onora angajamentele contractuale.

Comisioane mari, multe dintre ele ascunse, modificări spontane de rată a dobânzii sau modificări unilaterale ale clauzelor contractuale nu au lăsat decât un gust amar celor care și-au arvunit viitorul pentru credite extinse pe 20 sau chiar 30 de ani. Nu este de mirare că mare parte a băncilor din România și-au înființat departamente specializate de recuperare a creanțelor, de fructificare prin licitație a bunurilor oferite drept garanție.

Îmi este greu să cred că un român care a trecut prin astfel de situații va mai avea vreodată în viața lui curajul de a apela la vreo instituție bancară sau financiară nonbancară în scopul realizării propriilor proiecte, fie că e vorba de achiziția unei case, a unei mașini sau de acoperirea unor nevoi personale imediate.

Este drept că Ordonanța de urgență a Guvernului de anul trecut (nr. 50/2010) a dorit să preîntâmpine astfel de comportamente, însă băncile au dovedit încă o dată că _Lupus pilum mutat, non mentem_ .

Țin să remarc că nu numai cei care au contractat disponibilități financiare au avut neșansa să se confrunte cu astfel de practici, ci și cei care și-au depus disponibilitățile în bănci, în scopul asigurării acestora și obținerii, eventual, a unui câștig minim din dobânzi. De multe ori soldul principal nu numai că nu a fost majorat prin dobânzile cuvenite, ci chiar a scăzut.