Ioan Stan

Bătrânii Oniceniului meu natal obișnuiau, în vremuri nu de mult trecute, să folosească o formulă de salut a cărei bogăție de înțelepciune nu și-a pierdut până azi nici parfumul timpului trecut și nici valabilitatea.

Se întâmpinau Domniile Lor, rădăcinile mele, cu urarea „Sănătate și pace!”

Copil fiind, când îi întâlneam, smulgeam grăbit acoperământul capului și strigam „Bună ziua!”, după bunele învățături primite în glas răspicat de la mama, bucuros că eu nu trebuie să folosesc acel salut ce mi se părea nepotrivit, căci adevărul era că pace aveam și sănătos, mulțumim Celui de Sus, eram.

Timpul m-a obligat și pe mine să aflu nu numai că pacea, nerecunoscută în toate planurile existențiale, rămâne o noțiune goală de adevăr, dar mi-a bătut obrazul și dinspre partea sănătății cum nu mi-aș fi imaginat când stârneam cu tălpile goale colbul fermecat al ulițelor copilăriei.

Cu adevărat sănătatea este cel mai de preț dat al unui om și felul în care este desconsiderată în aceste zile mă revoltă și mă determină să cer explicații de la această tribună, cu atât mai mult cu cât tocmai cei care se presupune că ar trebui să ne apere sănătatea sunt cei care o pun pe ultimul loc în preocuparea de a-și „vindeca” în primul rând ale lor suferințe.

Departe de mine ideea de a mă declara cumva arbitru în conflictul, ajuns la dimensiuni naționale, dintre medicii de familie și Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Nu sunt eu cel care să-i învăț cum să-și facă treaba, fie și doar pentru motivul că, dacă au ajuns unde au ajuns, ar fi trebuit să știe ce au de făcut.

Eu sunt cel care, printre alte sute de mii, merg, conform programării, la medicul de familie pentru ca, atunci când vine de la cabinetul particular, să-și facă, în câteva minute, o idee despre cum îmi mai merge cu slăbiciunile sănătății, dar mai ales să-mi scrie pentru o lună sau chiar pentru trei, dacă vreau, rețeta compensată sau gratuită pentru medicația care să mă ajute să nu mai trec pe la cabinet.

Tot eu sunt cel care, lună de lună, îmi plătesc fără abatere sau comentarii contribuția pentru sănătate, sperând că nu mi se vor mai cere încă o dată acești bani atunci când și dacă voi fi pensionar, că doar s-au mai văzut cazuri.

Și iar eu sunt cel care, ca tot cetățeanul cu supunere față de lege, plătesc toate birurile cu care ne-a „băgat în seamă” sublima noastră guvernare, scoțându-ne ochii cu strădania de a umple în acest mod, numai spre binele nostru, vistieria statului, vistierie care s-a umplut mai ales de blestemele celor rămași cu salariile, pensiile, indemnizațiile, alocațiile, subvențiile ciuntite ori deloc.

Fiind eu, micul contribuabil, simplul cetățean, atât de cuminte și de conștiincios în a-mi respecta obligațiile față de sistem, mi-am imaginat cu umilință că și pârdalnicul de sistem se va osteni să-mi răspundă măcar pe-aproape.

Numai că în România de azi nu se întâmplă așa! Iar în conflictul căruia i-a căzut pradă sănătatea noastră partenerii de dispută nu pot ajunge nicicum la o înțelegere.