Mihai Deaconu

„Bucurie și tristețe la începutul noului an școlar”

Am participat pe 16 septembrie 2013 cu mare emoție la deschiderea noului an școlar în câteva din școlile din colegiul în care am primit mandatul de deputat. Spun că am fost marcat de emoție mai ales pentru faptul că este primul an, după o perioadă de 33 de ani, când am participat într-o altă postură decât cea de cadru didactic.

Din actuala poziție, am putut privi dintr-un alt unghi ceea ce se întâmplă cu adevărat în sistemul de învățământ românesc.

La prima vedere am constatat că există un oarecare grad de implicare din partea autorităților locale pentru a asigura începerea noului an școlar în condiții acceptabile. S-au finalizat unele proiecte care au avut drept scop igienizarea, reamenajarea, redecorarea spațiilor. S-a mai construit câte o magazie, s-a turnat o alee, s-a pus gresie într-o toaletă, s-a dat cu lavabilă pe o clădire etc.

Până la urmă, acestea sunt lucruri de bun-simț care trebuie făcute de orice gospodar, chiar dacă ai sau nu susținere din partea Guvernului, chiar dacă ai sau nu arierate, chiar dacă ai sau nu buget propriu.

Pe fondul acestor eforturi, sub auspiciul crizei economice, se vede clar că învățământul românesc nu beneficiază nici pe departe de o politică coerentă în ceea ce privește investițiile în infrastructura școlară, care sunt făcute într-un mod neunitar și ineficient, în contextul unei politizări exagerate, prin numirea managerilor de școli strict pe criterii politice.

În frenezia deschiderii noului an școlar, susținută de sutele de glasuri de copii care așteptau cu bucurie intrarea în clasă, am observat totuși o oarecare tristețe pe fețele cadrelor didactice care, după o vacanță în care au trebuit să își drămuiască cu grijă banii pe concediu pentru a-și putea acoperi facturile, taxele și impozitele, cheltuielile neprevăzute, au făcut mari eforturi să își cumpere măcar o pereche de pantofi și un mic accesoriu pe care să îl atașeze la costumul de anul trecut, ca să nu fie în discordanță totală cu propriii elevi și cu părinții acestora. Este dureros să vezi cum acești oameni, care și-au ales să își dedice întreaga carieră unui domeniu prioritar ca învățământul, sunt sortiți să trăiască cu grija zilei de mâine.

La rectificarea bugetară din vară s-au tăiat sume importante din bugetul Ministerului Educației Naționale și s-au alocat MAI, SRI, SIE, în loc să se atribuie sume suplimentare din fondul de rezervă la dispoziția prim-ministrului sau din alte surse. Atât timp cât nu se dorește să se renunțe la sintagma „merge și așa” și nu se va ajunge la un consens în ce privește alocarea a 6% din PIB-ul României pentru educație, nu ne putem aștepta la o creștere calitativă în învățământul românesc.