Aurelian Mihai

Bună dimineața, domnule președinte! Stimați colegi,

Mă bucur că ați venit în număr atât de mare la declarațiile politice din această dimineață.

Ceea ce vreau să vă spun eu are legătură, evident, cu subiectul pe care-l abordez întotdeauna, legat de cele petrecute în diasporă.

Spuneam încă de la începutul mandatului pe care mi l-au oferit românii care trăiesc în colegiul electoral Europa de Vest, v-am adus la cunoștință o mulțime de probleme pe care le întâlnesc în diaspora, pentru care fie am cerut sprijin în fața dumneavoastră, fie în fața Guvernului, ca instituție a puterii executive, care are resursele financiare adecvate la îndemână pentru ca multe dintre acestea să-și găsească rezolvarea.

Mă tem că și de această dată va trebui să reiau un subiect deja clasic în materie, privitor la cetățenii români care se află departe de casă, așa cum am mai făcut acest lucru, aducându-vă în atenție faptul că anumite probleme sunt nerezolvate sau, mai bine spus, cu greu li s-a acordat atenția cuvenită.

Mă refer aici la situația românilor morți în diaspora, și nu doar pentru a face obiectul unei simple declarații în sala de plen a Camerei Deputaților, ci pentru că subiectul este unul care sensibilizează puternic orice individ cu pretenții de persoană umană.

Zilele trecute, o româncă m-a contactat din Italia, cerându-mi sprijinul pentru un alt caz de deces. M-a mișcat duritatea informației asupra celui ucis, Nicolae Răducan, pentru că este vorba despre o crimă săvârșită contra unuia dintre ai noștri, găsit de către autoritățile italiene pe marginea unui drum, cu capul sfărâmat. Se pare că acest suflet a plecat din această lume tocmai în ziua în care se împlineau 38 de ani de la nașterea sa.

Din relatările presei aflăm că a fost ucis pentru un gest onorabil, apărând-și doamna împotriva agresorilor, a murit ca un bărbat, fără lașitate, dar înfruntând ce este mai rău, moartea, îndurând loviturile teribile ale asasinilor, se pare, șase persoane.

Am formulat deja solicitarea către ministerul corespondent acestor probleme și cu atribuții în repatrierea acelui român, dar tare mă tem că vom avea de a face cu un alt caz în care totul va fi ignorat, așa cum suntem obișnuiți. Acest lucru nu trebuie să se mai întâmple.

Îmi este greu să cred că Guvernul va fi orb, surd și mut la această problemă, dar, sigur, speranța moare ultima, iar cei votați de noi și validați ca Executiv în această incintă de unde vorbim la microfon sper să aloce resursele necesare soluționării acestui caz.

Nu uitați, diaspora își face din plin datoria față de țară, mesajul meu sper să fie înțeles nu ca făcând parte din declarațiile întemeiate cu scop politic, ci mai mult ca un mesaj umanitar, dacă doriți.

Este trist ca noi, Parlamentul, să lăsăm, să ignorăm, să abandonăm chiar un om care face parte din acest popor în umbra morții, departe de părinții și așa săraci și fără speranțe în a-și mai vedea vreodată fiul acasă, chiar și fără viață.