Mircea Irimescu

Bună dimineața!

Domnule președinte, vă mulțumesc foarte frumos.

Declarație politică: „Mai avem Muzeu Național de Istorie?”.

Stimați colegi,

Am avut bucuria și onoarea să fiu invitat la festivitatea dedicată sărbătoririi Zilei Armatei Române, desfășurată la Cercul Militar Național, la sfârșitul săptămânii trecute. Deși acolo atmosfera mi s-a părut a fi neadaptată condițiilor existenței de astăzi a Armatei Române, unele momente m-au emoționat.

La plecare, cu sufletul încălzit de un sentiment de patriotism, ușor exaltat, am decis să fac chiar atunci o vizită la Muzeul Național de Istorie a României.

Cu ani în urmă, mai vizitasem de două ori această instituție – prima oară ca elev de liceu – și-mi făceam probleme că nu voi putea revedea muzeul, în totalitatea lui, din cauza timpului insuficient pe care-l aveam la dispoziție până la ora închiderii.

Îngrijorarea mea nu a ținut mult: la casă, temerea s-a risipit rapid. Din tot muzeul se pot vizita doar Lapidariumul și Columna lui Traian.

Am cercetat puțin situația și am aflat că, de ani de zile, din tot muzeul vizitatorii pot vedea doar secțiile amintite, plus tezaurul, închis în acea săptămână. Practic, se ridică întrebarea dacă România mai are astăzi în funcțiune un Muzeu Național de Istorie.

Este de prisos să insist pe importanța existenței și a funcționării normale a unui muzeu de istorie a poporului român. De la întâi cunoscutul, din Antichitate, Muzeu din Alexandria și până în contemporaneitate, țările lumii au înființat și întrețin muzee de istorie națională, adevărate cărți de vizită destinate persoanelor interesate de istoria și cultura lor, ca părți ale civilizației lumii în care trăim.

Țările Europei Unite țin la modul în care își prezintă lumii trecutul lor istoric și contribuția pe care au adus-o la dezvoltarea omenirii. Din păcate, și în acest domeniu, România pare a fi o nefericită excepție.

Destul de târziu, (instituția similară a Franței se inaugurase în 1793), abia în anul 1970, în București ia ființă Muzeul Național de Istorie a României, într-o clădire de patrimoniu reprezentativă. Se concentrează și rămâne până astăzi aici partea cea mai importantă a patrimoniului cultural mobil al istoriei poporului român.

Felul în care a funcționat această instituție în cei 40 de ani ai existenței sale ar trebui să facă obiectul unei analize serioase, la nivelul Ministerului Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, urmată de o informare completă a Guvernului României, a comisiilor pentru cultură ale Parlamentului României și a opiniei publice.

Folosit încă de la începuturile sale și ca mijloc de propagandă comunistă, Muzeul Național de Istorie a României nu și-a putut îndeplini menirea firească. Totuși, așa cum a fost, mii și mii de oameni, între care mulți tineri studioși, i-au trecut pragul și i-au studiat publicațiile pe care le-a editat.