Aurelian Mihai

Bună dimineața! Mulțumesc, doamnă președinte de ședință. Stimați colegi,

Sunt trei subiecte pe care aș dori să le abordez astăzi, începând cu vestea care vine din nordul Europei, din Norvegia. Norvegia pentru că, așa cum știm cu toții, avem un caz destul de..., nu un caz, 11 cazuri destul de importante, mediatizate, o parte dintre ele cu privire la situația familiilor de români.

O să mă refer la această ultimă mișcare a Bisericii Protestante din Norvegia, care are în acest stat peste 70% din enoriași, cu privire la numărul total al populației norvegiene. De ce spun acest lucru?

Dacă în 2009 statul norvegian adoptase în materie legislativă modificarea cu privire la posibilitatea familiilor să fie într-adevăr constituite dintr-un bărbat și un bărbat, dintr-o femeie și o femeie, depășind sfera tradiționalismului și a conservatorismului, cu siguranță, ultima modificare pe plan spiritual, prin care biserica protestantă, cu o majoritate covârșitoare a voturilor, merge în aceeași linie, aceea a „legalizării”, să spunem, a căsătoriilor prin biserică între persoane de același sex, credeți-mă, dacă aș fi familia Bodnariu, un an, sau alte familii de români, și nu doar de români, care trec prin ceea ce trec, situație creată de Barnevernet, ai căror copii sunt luați de lângă părinți aproape cu forța, cu forța în multe din cazuri, n-aș fi deloc liniștit.

De ce spun asta? Pentru că în cazul familiei Bodnariu, așa cum știm cu toții, cei cinci copii, mai puțin ultimul, cel mic, care s-a întors la părinți sau se întoarce, procedura fiind deja asumată public și juridic, cred eu că situația, dat fiind că dumnealor sunt o familie creștină, nu este deloc una îmbucurătoare. Nu știm ce se petrece în Norvegia, fiecare stat are libertatea, potrivit constituției și prin tratatele internaționale la care România este parte, să respecte legislația acelui stat. Dar, credeți-mă, nu este o situație deloc comodă pentru nimeni: nici pentru noi, care înțelegem prin ceea ce trece, situația prin care trece familia Bodnariu, și nici, cu atât mai puțin, pentru părinți.

Lăsăm Norvegia.

Legea dării în plată. Pentru că se tot discută intens... Și cred eu că e ceva care este greu de înțeles și pentru mine ca tânăr politician, născut în aceeași țară, trăind printre străini 11 ani, este greu de înțeles care a fost acest parcurs și cum s-a ajuns la un regres al situației din punct de vedere financiar și al proprietăților în România.

De ce spun acest lucru? Era necesară o lege a dării în plată, dat fiind faptul că mulți dintre cetățeni nu mai pot să-și asume creditele bancare pe care le-au făcut pentru a avea locuință, apartamente, case etc. Și, bineînțeles, Camera Deputaților... nu este nepăsătoare.

Mai avem câteva zile până la promulgare. Dar în 1989, când aveam 14 ani, la Revoluție, să spunem, și mulți dintre cunoscuți, chiar și de acum, și părinții, și vecinii, cred eu că noi ne asumăm cu toții o situație pe care o cunoaștem, în care peste 90% din populația țării era proprietară.