Cristina Nichita

Bună dimineața.

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Înainte să dau citire declarației mele politice de astăzi, vă rog, cu prietenie, stimați colegi și colege, să nu mai folosiți autism și autist nici măcar la peiorativ, pentru că nu ne face cinste!

Haideți întâi să ne informăm și apoi să folosim aceste cuvinte!

Declarația mea politică de astăzi se intitulează „ONG-urile prestatoare de servicii sociale, partener de dialog”.

Așa cum am mai avut onoarea de a enunța de la această tribună, unul dintre cele mai importante scopuri pentru care am intrat în viața politică, poate cel mai important, este încercarea de a ajuta toate persoanele aflate în nevoie și în special pe cele cu dizabilități.

Spre marea mea bucurie, am reușit să transmit acest mesaj și să fiu percepută ca un om care încearcă să miște lucrurile în acest domeniu, așa încât am astăzi acces la informații care îmi parvin direct din toată societatea românească, și nu doar din colegiul meu.

Din această problematică extrem de complexă, aș vrea să vă vorbesc astăzi despre un fenomen care se manifestă aproape la toate nivelurile și care slăbește capacitatea de reacție și de intervenție a societății noastre: este vorba de relația dintre administrațiile centrală și locală cu ONG-urile prestatoare de servicii.

## Stimați colegi,

Am asistat cu uimire zilele trecute la o ședință în care niște aleși locali evaluau oportunitatea unei finanțări sau a alteia. Când au ajuns la capitolul ONG-uri, nu mică mi-a fost mirarea să constat că atitudinea noastră față de aceste organizații este una nedreaptă și care nu face cinste aleșilor locali.

ONG-urile nu sunt nici cerșetori care întind mâna la bugetul public și nici parteneri de mâna a doua în proiectele și programele administrațiilor românești. În cele mai multe cazuri, ele salvează vieți, alină suferințe și intervin prompt sau în mod constant în locuri în care statul nu poate, nu vrea sau nu știe să acționeze.

ONG-urile sunt instanțe care cunosc realitatea cu mult mai bine decât administrațiile localităților în care operează ele. Pe biroul meu se află documente care dovedesc, fără putință de tăgadă, că statisticile după care sunt întocmite bugetele de asistență socială nu au adesea nicio legătură cu realitatea din teren. Este păcat că o asemenea expertiză este ignorată de autorități și adesea confundată cu dorința de a accede ușor la fonduri.

## Stimați colegi,

ONG-urile au nevoie de fonduri. Starea materială a societății românești nu permite, ca în alte părți, ca finanțările acestor organizații să se realizeze exclusiv sau preponderent din surse private. Românii sunt miloși, sensibili la problemele

delicate ale aproapelui și ei ar contribui, cu siguranță, cu mai mulți bani la finanțarea ONG-urilor, dacă ar avea de unde. Acest motiv simplu ar trebui să ajungă pentru decidenții din sfera administrațiilor de tot felul, ca să înțeleagă că ONG-urile sunt acei parteneri veniți din sfera societății civile care pot face ca banii cheltuiți în comunitate să conteze cu adevărat pentru membrii acesteia. Da, în multe ONG-uri lucrează și personal care trebuie să fie salarizat. Oamenii aceia depun o muncă și au dreptul să fie remunerați. Iar acelora care se întreabă de ce ar trebui ca unii să primească salarii, deși lucrează la un ONG, le recomand să compare performanțele, impactul pe care fiecare salariat dintr-un ONG îl are, în raport cu un lucrător la stat, plătit și el din bani publici. Eu, personal, am avut curiozitatea să fac asemenea comparații și vă spun cu hotărâre că ele nu sunt deloc în favoarea angajaților la stat.