Mircea Irimescu

Bună dimineața! Vă mulțumesc, domnule președinte. „Victimă colaterală”

Stimați colegi,

Recenta bătălie politică legată de încercarea de demitere a Președintelui României, ca toate războaiele, a făcut și victime „colaterale”. Una dintre ele este Institutul Cultural Român.

Subordonată, printr-o lege discutabilă, Președintelui țării, instituția menită a reprezenta oficial cultura română în străinătate a fost trecută „de urgență”, cu ajutorul unei ordonanțe guvernamentale, în subordinea Senatului României. Decizia a fost contestată la Curtea Constituțională, care a constatat încadrarea ei în legea fundamentală a României. Drept urmare, conducerea ICR a demisionat în bloc, politizând prin asta excesiv această chestiune. Dezbaterile parlamentare pentru aprobarea prin lege a ordonanței guvernului au demonstrat acest lucru și au deschis calea unei vii dezbateri pe tema menirii Institutului Cultural Român.

Între aprecierile la superlativ și contestările vehemente, ca întotdeauna, stă adevărul, în România insuficient evidențiat și susținut. Beneficiind de alocații financiare publice apreciabile – singura instituție ale cărei buget și structură organizatorică nu au fost afectate de criză – ICR-ul a încercat, în ultimii ani, o nouă abordare a promovării culturii române în afara granițelor noastre. Rezultatele acestei noi politici culturale nu se văd cu ușurință din interior și sunt dificil de evaluat și din exteriorul țării.

Printr-o prestație care excludea aproape orice formă publică de a da seamă, s-a încercat prezentarea în străinătate a unei Românii normale, conectată cultural timpurilor pe care le trăim. Politica tradițională de sprijinire culturală a comunităților românești din afara granițelor a fost ajustată structural, promovarea clasicilor culturii române a încetat. În noua abordare, România trebuia să dovedească, nu se știe de ce, că este un izvor de creație în cadrul curentelor moderniste ale lumii. La asta mai trebuie adăugat că doi foști lideri importanți ai ICR, președintele Horia Roman Patapievici și vicepreședintele Mircea Mihăieș, s-au implicat direct în viața politică din România, publicând editoriale săptămânale în presa angajată. În orice democrație a lumii, astfel de abordări ar fi stârnit dezbateri și nu trebuie să ne mire că asta s-a petrecut și la noi. Comportamentul elitist agresiv, respingerea oricăror forme oneste de critică și dialog, statutul salarial privilegiat și partizanatul deschis al membrilor conducerii ICR, imposibil de tolerat în oricare altă țară a Uniunii Europene, au născut și la noi reacții critice firești. Guvernul a făcut un gest de normalitate când a încercat o modificare a cadrului juridic de funcționare a instituției.

Înainte de abordarea unor subiecte de discuție legate de activitatea ICR, evidențiate de luările de poziție din media românească, ar fi bine să discutăm o problemă de fond: se poate face promovarea în străinătate a culturii române după modelele aplicate în cazul marilor culturi europene? Credem că nu. Trebuie să găsim o modalitate impusă de specificul poziției României. Dorința legitimă de a elimina vechile noastre complexe culturale în fața străinătății nu trebuie să ne afecteze simțul critic în această abordare; subunitățile din străinătate ale ICR nu pot și nu trebuie să copieze structurile franceze, germane, spaniole sau britanice de același tip. Nu avem aceeași „marfă de export”, nu avem forța altor țări. Noi trăim o altă realitate, avem de umplut golurile create de alte necesități.