Cristina Nichita

## Bună dimineața!

Vă mulțumesc mult.

Declarația politică de astăzi este despre „Starea Copiilor Lumii în anul 2013 – Copiii cu dizabilități”.

Doamnelor și domnilor deputați,

Stimați colegi,

Astăzi, Camera Deputaților în asociere cu UNICEF lansează publicația „Starea Copiilor Lumii 2013 – Copiii cu dizabilități”, într-o încercare simbolică de a da un semnal clar asupra hotărârii Legislativului român de a se preocupa în cel mai înalt grad de această problematică. Parteneriatul nostru, poate unul care nu face știri de primă pagină și e considerat de unii genul de acțiune formală ce nu poate aduce prea multe beneficii de imagine, reprezintă totuși un act de seriozitate și de responsabilitate față de cei care ne-au trimis în Parlament.

Am afirmat deja, de la această înaltă tribună, că problemele copiilor cu dizabilități reprezintă, în mare măsură, motivul pentru care am intrat în politică. Cunosc bine din activitatea mea, în colaborare cu câteva organizații neguvernamentale de profil, care sunt realitățile și care sunt problemele copiilor cu dizabilități și vă spun cu sinceritate că mă încearcă sentimente variate atunci când citesc „Starea Copiilor Lumii 2013 – Copiii cu dizabilități”. Pe de o parte, concluziile raportului coincid în mare măsură cu ceea ce știam deja, fapt în măsură să mă asigure încă o dată că vorbesc cu temei despre aceste lucruri, iar pe de altă parte, faptul că greutățile copiilor cu dizabilități sunt atât de ușor de identificat și au un caracter de generalitate la nivel mondial mă face să mă simt împovărată de multitudinea de lucruri pe care trebuie să le facem.

Așa cum subliniază și „Starea Copiilor Lumii 2013 – Copiii cu dizabilități”, problemele copiilor cu diazabilități nu sunt exclusiv de natura celor care au nevoie de foarte mulți bani pentru a fi rezolvate. La fel ca în multe alte locuri, și la noi societatea vede întâi dizabilitatea și abia apoi copilul. Chiar și așa însă nu știm exact câți copii cu dizabilități avem, care sunt acestea și ce putem face pentru a ajuta familiile în cauză. Este, de asemenea, clar că lupta noastră capitală e de natură socială: trebuie să facem în așa fel încât copilul cu dizabilități să nu mai fie un paria. Copiii trebuie educați în acest sens, iar acest lucru trebuie început cu educarea educatorilor, a dascălilor, care să înțeleagă că un copil cu dizabilități nu are nici mai multe, dar nici mai puține drepturi decât un copil normal și că lucrul cel mai de preț care i se poate oferi este acceptarea lui în societate.

Trebuie să înțelegem că o politică înțeleaptă în domeniul acestor copii trebuie să înceapă de la vârste fragede, așa încât integrarea lor socială să se producă cât mai repede, pentru ca problema lor să meargă spre rezolvare în timp, și nu spre o acutizare care este traumatică și, de ce să nu recunoaștem, mult mai costisitoare odată cu înaintarea în vârstă.