Marioara Nistor

„Câinii ucigași și amatorismul politic postdecembrist”

De 23 de ani, societatea românească se mândrește cu o nouă invenție: încă o clasă socială, clasa politică! Nimic mai nociv și mai nesăbuit decât o clasă sub formă de castă închisă, mai presus de lege, de principii, de valori, cu idei dominate de dispreț și nepăsare. Consider că politicienii nu sunt o clasă socială, sunt reprezentanții unei comunități și trebuie să respecte voința, drepturile și interesele acestei comunități.

Personal, am intrat în politică nu pentru a face parte dintr-o clasă, dintr-o castă, ci pentru a fi vocea celor 7.000 de voturi primite la alegerile parlamentare din decembrie 2012. Pe cale de consecință, astăzi voi fi vocea care spune că statul român, statul de drept, a ajuns în mod paradoxal și poate hidos să reprezinte mai degrabă milioanele de câini de pe străzi, și nu oamenii, dacă a ajuns să aloce lunar aproximativ 300 lei/cap de câine pentru întreținere și doar 42 de lei lunar pentru un copil.

Art. 22 din Constituția României garantează: „(1) Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate. (2) Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”. La art. 34, se arată: „(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice”, iar art. 35 susține că: „(1) Statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic.”

Se spune că o Biblie tocită arată că omul este hrănit sufletește! Constituția noastră are paginile lucioase, noi, parcă nedezlipite din tipografie, tocmai pentru că reprezentanții statului, guvernanții noștri politici, nu fac decât să jure pe ea și nimic mai mult, nimic în plus. Astfel s-a ajuns în situația dramatică din România anului 2013, în care un suflet nevinovat, de nici patru ani, este devorat de câinii vagabonzi și flămânzi, iar autoritățile nu au capacitatea managerială și administrativă de a lua deciziile imediate care se impun. Ei varsă lacrimi „amare”, menite să impresioneze publicul telenovelist, dar câinii sunt în continuare pe străzi, gata-gata să mai curme unul sau mai multe suflete nevinovate...

Cât să mai permitem ca amatorismul politic să guverneze România în mod josnic? Cât să mai permitem ca tavanele școlilor să cadă peste copii, ca profesorii să fie luați în derâdere pentru rezultatele de la evaluările naționale, când ei câștigă într-o lună cât un pahar din cea mai proastă șampanie din Bamboo, cât să mai trecem indiferenți pe lângă medicii care operează cu un instrumentar ce trebuia casat de mult? Cât să mai privim nepăsători la cei care vând pe nimic resursele țării, infrastructura, la șmecherii care „sifonează” banii de autostrăzi, care se vaită și imploră în genunchi să se vândă Roșia Montană tot pe nimic? Ne-am întrebat: oare câți români au rămas fără suflet, care le-a murit definitiv în urma disponibilizărilor masive și fără noimă? Se întreabă cineva de ce trebuia să moară cineva, un copil nevinovat, pentru ca responsabilii țării și ai comunităților să fie determinați să ia măsurile minime, de bun-simț, pentru protecția celor care i-au ales? Și uite că măsurile se lasă încă așteptate, chiar și în cel de-al 12-lea ceas... Aceiași vinovați o dau acum la întors, storc lacrimi în fața camerelor de televiziune și se fac că nu au soluții, deși cea mai la-ndemână dintre ele, demisia, nu le face cu ochiul...