Laurențiu Mironescu

„Calitatea actului universitar”

Învățământul în România este, fără îndoială, un domeniu care a trezit controverse de-a lungul timpului și a necesitat numeroase reglementări legislative.

S-au căutat cele mai bune soluții care să apropie funcționarea acestui domeniu de practica europeană. Legea învățământului a suferit numeroase modificări în ultimii ani, însă, cu toate acestea, situația este departe de standardul de eficiență la care se dorește să se ajungă.

În învățământul superior se aplică ideea de autonomie universitară, în sensul că instituțiile de învățământ superior au dreptul să își gestioneze funcționarea internă, garantată de Legea învățământului. Această autonomie funcționează pe baza modelului european, însă aplicarea ei în țara noastră suferă de unele disfuncționalități.

Studentul român trebuie să respecte regulile impuse de universitatea în cadrul căreia este înmatriculat. Practica regulamentelor universitare îi impune un anumit program, care se traduce prin prezența facultativă la cursuri și prin obligativitatea prezenței la seminare sau laboratoare. Se ajunge, de multe ori, la situația în care profesorii țin cursurile în fața unui număr restrâns de studenți, fapt care nu este îmbucurător. Cursurile universitare sunt extrem de importante pentru un student. Ascultând conceptele și informațiile expuse de profesor, tânărul student primește informații prețioase, care îi creează cadrul general de înțelegere a tainelor materiei respective.

Doar prezența la seminare adeseori nu este suficientă, deoarece tandemul curs–laborator/seminar este conceput să realizeze un maxim de eficiență în transmiterea informațiilor de la profesor la student. Adeseori, apelul de a veni la cursuri nu este suficient pentru ca studenții să umple sălile și amfiteatrele universităților. Atâta vreme cât nu există o obligativitate în acest sens, există riscul ca eficiența, managementul calității și cantității actului universitar să fie afectate.

Din păcate, autonomia universitară este prost înțeleasă în țara noastră. Este nevoie, fără îndoială, de conștientizarea faptului că o bună pregătire nu se poate face decât prin participarea constantă la curs și la seminar.

Am asistat la semnarea Pactului politic pentru educație, prin care partidele sunt de acord cu privire la importanța și prioritatea învățământului din România, însă acest act nu poate să devină eficient fără o înțelegere constructivă a ideii de autonomie universitară.

Atrag atenția asupra necesității ca tânăra generație să înțeleagă faptul că, în profesiile alese, nimic nu poate înlocui baza teoretică dobândită în timpul facultății și studiilor masterale. Venind doar la seminare sau laboratoare, se creează riscul unei insuficiente pregătiri pentru viitor. Intră în obligația autorităților competente să regândească conceptul de autonomie universitară, fără a atinge esența lui. Ce se poate face este să se nuanțeze acest concept înspre creșterea calității actului universitar, cu consecințe dintre cele mai pozitive asupra generației de mâine.