Ion Eparu

„Când așezăm și educația pe raftul cu priorități?”

Am salutat din prima clipă inițiativa Ministerului Educației de a extinde simulările naționale și de a le acorda o mai mare importanță, în condițiile în care, știm cu toții, an de an, examenele au fost izvor nesecat de surprize neplăcute. Nu sunt un susținător al „îngrășării porcului în ajun”, vorba românului, și cred în continuare că educația românească are nevoie de o transformare profundă. Dar, așa cum am mai spus, cred în schimbările făcute cu pași mici, considerând așadar că această inițiativă, a exercițiilor naționale în vederea pregătirii pentru examene a candidaților și autorităților, deopotrivă, este o primă etapă.

Paradoxal însă, vorbim despre transformări esențiale în educație, uitând de ceea ce reprezintă, până la urmă, baza acestui sistem. Am aflat consternat că eforturile cadrelor didactice implicate în aceste testări sunt considerate benevole, dar totul are un pronunțat caracter obligatoriu. Testările s-au derulat mizându-se pe bunăvoința dascălilor care au ajuns să presteze, în această perioadă, săptămânal, un număr dublu de ore de muncă, pentru ca aceste simulări să funcționeze așa cum au fost gândite. Consternate au fost și autoritățile când au aflat că acești oameni pretind ca munca să le fie răsplătită. „Este o premieră!”, le-au răspuns celor care au îndrăznit să-și ceară drepturile prevăzute prin lege.

Presupunând că ar fi prima dată când angajații din învățământ cer să fie plătiți pe măsura eforturilor depuse, de ce este acesta un argument împotriva acordării unor drepturi, fie ele în bani sau în zile libere?

Pe de altă parte, premieră poate fi luat în calcul și faptul că, pentru prima dată, se menționează expres în documentele care reglementează organizarea testărilor că notele nu pot fi trecute în catalog. Atunci, evaluările nu mai țin loc de teze ori banale extemporale, ca în alți ani, deci nu se reflectă, concret, în niciun fel, în documentele școlare, urmând să fie dublate de alte testări. Și asta i-a supărat pe dascăli, o dovadă în plus că efortul lor va fi în van. Chiar psihologic vorbind, sunt ore de muncă ajunse pe apa sâmbetei, pentru că elevul, și știm toți asta, că toți am trecut odată prin bănci, rareori contabilizează vreun alt rezultat decât unul oficial. Sper să mă înșel, dar cred că teoria mea se va confirma în câteva luni, când, dacă nivelul subiectelor se va menține, vom constata că între rezultatele simulărilor de acum și cele ale examenelor nu vor exista diferențe semnificative. Probabil că atunci vom arăta, din nou, cu degetul către cei care nu au avut suficiente activități în spiritul voluntariatului, pentru a ridica o promoție, în câteva luni, pe o treaptă superioară.

Apropo, știți cui cerem noi performanță pe degeaba? Unor intelectuali pe care ne bazăm să pună bazele unei societăți întregi, pentru vreo 9,3 lei/oră, adică nici 2,1 euro.

Salariul lunar mediu din învățământul românesc este câștigat de un profesor din Luxemburg în patru-cinci ore, de un dascăl din Danemarca în șase ore, iar de unul din Anglia ori Finlanda într-o zi lucrătoare, iar exemplele nu sunt alese întâmplător, pentru că vorbim despre sisteme de învățământ către care România se uită cu admirație și pe care le ia drept modele. Dar România, în același timp, își consideră dascălii de câteva zeci de ori mai puțin valoroși și vedem cu toții ce politică bună s-a dovedit!