Vlad Gabriel Hogea

Cândva, prin 2004-2005, Traian Băsescu avea o formidabilă priză la electorat. Se ducea prin țară și era întâmpinat mai peste tot cu simpatie. Vorbea la televizor și oamenii își lăsau treburile deoparte, înghesuindu-se în fața micului ecran pentru a-l vedea și a-l asculta pe președinte. Între timp, lucrurile s-au schimbat, iar lumea și-a pierdut încrederea în farul călăuzitor de la Cotroceni. Locul unei armate de susținători a fost luat de o camarilă din ce în ce mai restrânsă, care, foarte curând, după eșecul PD-L la alegerile parlamentare, îl va abandona fără regrete.

Anton Bacalbașa a scris, acum un secol și ceva, un pamflet intitulat „Trece alaiul”. După ce îl vom parcurge împreună, vom avea surpriza să constatăm că, în materie de slugărnicie, lucrurile nu s-au schimbat prea mult: „Nu, alaiul de lachei n-are rușine. Înconjurând pe marele lor Dalai-Lama, eunucii eleganți vor să ne arate că pe ei nu-i atinge nici suferința milioanelor lăsate pradă mizeriei, nici vaietele de durere ce ies din văi și din munți, nici doliul ce au întins în fundul satelor calicite și devastate. Alaiul trece mândru pe strade, pintenii zornăiesc, coifurile sclipesc, iar uralele răgușite și nechezatul cailor ne spun că bucuria a cuprins ceata de trântori și de ieniceri... Trăiască regele! Și-n mijlocul acestei mascarade comandate din vreme, în mijlocul acestei beții voite, niciun glas nu se ridică spre a spune oamenilor de carnaval că veselia lor este o sfidare aruncată țării reale.

Fără-ndoială, este o adâncă prăpastie între cohorta celor ce petrec astăzi și între gloatele flămânde și chinuite, pentru care viața e un lanț de nesfârșite mizerii. Armata e încă în satele pustiite, încă nu s-a stins agonia celor răniți, încă nu s-a uscat sângele vărsat, încă nu s-a răcit țărâna sub care zac victimele procurorilor, și iată că stăpânitori trufași apar în convoi cu fruntea sus, zâmbitori, senini ca niște nevinovați. Ai zice că prăznuiesc asasinatele ce au săvârșit împotriva țărănimii, asasinate îngrozitoare, care pun un stigmat neșters pe toate frunțile astea obraznice. Căci ce înseamnă cinismul acesta al oficialilor? Când țăranii mor de foame, se aruncă banii pe niște petreceri barbare și nerușinate! Când țăranii sunt uciși, la București regele vine să-și plimbe fața printre cetățeni. Parcă s-ar întoarce de la un război pe care țara l-ar fi voit! Dar pentru ce atâta mascaradă? Nu simte oare regele că tot entuziasmul care-l înconjoară este plătit? Nu vede el că n-are în juru-i decât mercenari, că poporul cel adevărat nu vine să facă coardă acestei zbânțuieli netrebnice? Nu aude regele că uralele sunt comandate după tact? Îl mulțumește oare popularitatea asta plătită cu bani furați din bugetul țării? Nu simte cât e de ridicol când bețivii lui Brătescu îl stropesc cu discursuri care dogoresc a băutură? Un om inteligent ar vedea toate astea și mai bine și-ar ascunde capul în fundul cel mai obscur al palatului decât să se arate la lumină”.