Ioan Balan

„Câteva considerații asupra securității alimentare”

Nimeni nu mai poate contesta astăzi că problema securității alimentare a devenit o preocupare nu numai pentru țările subdezvoltate, ci și pentru țările care ani de-a rândul s-au bucurat de supraproducții agricole și de exporturi importante de produse agroalimentare. Creșterea constantă a indicelui prețurilor produselor agroalimentare a determinat presiuni inflaționiste în majoritatea statelor lumii, consumul populației reducându-se și el semnificativ. Chiar și așa, specialiștii OECD anticipează o creștere de peste 50% a prețului la alimente, până în anul 2030, la nivel global.

De mai bine de un deceniu, oameni politici, savanți și societatea civilă încearcă să răspundă la întrebarea „Pentru ce producem? Pentru biocombustibili sau alimente!?” știindu-se că o parte semnificativă din suprafața agricolă mondială a început să fie afectată de culturi destinate producțiilor alternative de combustibili, reducându-se substanțial suprafețele destinate consumului final al populației.

De asemenea, chiar dacă dilema încălzire globală sau răcire globală nu a fost încă rezolvată, capriciile naturale au început să afecteze din ce în ce mai mult suprafețe însemnate de culturi agricole, fie prin deșertificare determinată de secete fără precedent, fie prin grindină, alunecări de teren sau inundații.

Dincolo de aspectele pur cantitative ale problemei alimentare, trebuie să acordăm o atenție sporită și calității acestor produse. Pe de o parte, dezbaterile în jurul organismelor modificate genetic nu au ajuns la o concluzie univocă în privința influenței lor asupra sănătății umane. Pe de altă parte, în goana după maximizarea profiturilor, din ce în ce mai mulți producători utilizează metode periculoase pentru sănătatea populației. Îmi vine acum în minte scandalul dioxinei care a marcat producția de carne de porc din Germania sau creșterea fără precedent a amelioratorilor, coloranților și emulgatorilor din produsele destinate consumului final.

Cazul particular al României ar fi trebuit să fie unul cu totul fericit, având în vedere potențialul atât calitativ, cât și cantitativ al solului românesc. Din nefericire, utilizarea suboptimală a acestei resurse naturale ne pune în postura unor importatori însemnați de produse alimentare și nicidecum în situația atragerii de avantaje competiționale pe piețele externe, printr-un sold pozitiv al balanței comerciale pe acest segment.

Soluțiile sunt la îndemâna noastră și se referă în principal la creșterea suportului pentru fermierii români, încurajarea creditului agricol, înlăturarea oricăror practici de dumping comercial pe piața internă, stimularea asigurărilor agricole și crearea tuturor premiselor ca fermierii români să poată intra pe piața internă și intracomunitară.

Politica agricolă din România trebuie să aibă ca obiectiv final transformarea sa într-o activitate profitabilă și încurajatoare pentru cei care decid să se dedice acesteia, utilizarea la maximum a resurselor agricole din România și acoperirea pieței interne de produse de calitate superioară. În acest fel, provocările mondiale asupra securității alimentare ar fi înlăturate.