Vasile Mocanu

„Câteva posibilități ignorate de a aduce bani la buget...” Iarăși ne-am plâns, și la această rectificare bugetară, că nu sunt bani. Am uitat însă să facem bani și singuri, fără să ne împrumutăm înrobitor la alții!

Prima, cea mai rapidă și cea mai simplă metodă este cea de rentabilizare, de revenire pe profit a ceea ce se mai găsește în portofoliul statului. Și ar trebui să se înceteze definitiv cu acea sintagmă pe care mulți așa-ziși politicieni o adoră: „statul este cel mai prost administrator”. Este nu numai o justificare deplorabilă pentru prostia politică aplicată în administrație, ci și o recunoaștere a incompetenței. De ce nemții nu spun că statul german este cel mai prost administrator? Dar americanii? Numai în România trebuie să găsim așa-ziși politicieni care să arunce cu noroi în munca altora și să se mai și laude cu asta. Se pare că modelul Macovei a făcut mulți pui...

Un bun exemplu de rentabilizare este cel de la Hidroelectrica. Deci se poate. De ce nu s-ar face la fel și cu CFR-ul, de exemplu? Și cu toate celelalte unități economice rămase în proprietatea statului. Nu se poate ori nu se vrea?

Dacă se vrea, nu există „nu se poate”! Le-am promis oamenilor că știm să facem, că vrem să facem – acum trebuie să facem, iar absența banilor nu este o scuză.

Pentru a aduce bani la stat mai demult a fost creată acea industrie mică locală. Astfel, dacă ne amintim, înfloriseră activitățile tradiționale. Nu exista județ în care să nu fie confecționate costume naționale, să nu se țeasă aba sau cergi, sau pânză de in, sau covoare. Se făcea export cu astfel de produse ce făceau furori în străinătate. OK, nu se mai fac astea de către stat, dar ce a făcut statul ca să încurajeze continuarea acestor surse de venit? Tot pentru valorificarea potențialului zonei, altă dată se umpluse țara cu silozuri și fabrici de conserve. După 1989, o idee bună, dar fără să fie cu cap dusă mai departe (ba dimpotrivă, a fost îngropată chiar de către „gânditor”), a fost acțiunea „primul siloz”. Pornită cu surle și trâmbițe, a fost omorâtă-n fașă, pentru că nu s-a știut continua. Dar asta nu ne împiedică pe noi să preluăm ideea și să o facem aplicabilă pe scară largă! După cum nimic nu ne împiedică să umplem țara de fabrici de conserve. Trebuie doar să ajustăm legislația ca să fie încurajatoare și să acordăm maximum de sprijin celor care doresc să acceseze fondurile europene pentru așa ceva!

Și, pentru că a venit vorba de atragerea de fonduri europene, cred că România este țara cu condițiile cele mai restrictive pentru acordarea acestora. S-a creat o birocrație atât de stufoasă, special ca acestea să fie foarte greu accesibile, dacă nu imposibil de accesat. Iar ca să fie tacâmul complet, se găsesc pe traseu tot soiul de inși care, dacă nu „cotizezi” important, de parcă ți-ar da banii din buzunarele personale, nu te lasă să treci mai departe!

Cred că dacă instituțiilor care lucrează cu fonduri europene li s-ar stabili un target minimal anual rezonabil de acordare de fonduri, absorbția fondurilor europene prin intermediul firmelor particulare ar cunoaște o revigorare importantă. În plus: ar trebui să reorientăm atragerea de fonduri mai puțin către conferințe și școli de vară, mai mult spre producție și servicii, care să permită colectarea de la ele de taxe și impozite pe o perioadă lungă de timp și care să ducă și la crearea de locuri de muncă. Da, sunt bune și finanțările externe facile (dar modeste!) pentru vorbit discuții, dar sunt și mai bune cele care aduc bani pentru investiții, care aduc, la rândul lor, alți bani, pe termen lung de această dată.