Cristina Trăilă

Cazul copilului minor din Craiova luat cu forța de lângă familia care l-a crescut timp de opt ani a creat o întreagă dezbatere publică.

În mod categoric, se nasc întrebări cu privire la comportamentul reprezentanților autorităților publice, la modul de aplicare a legii și la atribuțiile ce le reveneau. Dar peste toate aceste lucruri ar fi trebuit să primeze, așa cum invocă toți de fiecare dată, interesul suprem al minorului.

Acest eveniment regretabil ne-a arătat nu doar incompetența celor care ar trebui să se preocupe în mod esențial de interesul suprem al copilului, ci și vulnerabilitatea sistemului judiciar, demascând încă o dată incapacitatea instituțiilor statului român de a asigura protecție minorilor.

Din punct de vedere moral, modul în care a acționat procurorul de caz este inacceptabil, acesta supunând minorul unor tratamente traumatizante, ce-i pot afecta viața atât pe termen scurt, cât și pe termen mediu și lung. În calitatea sa de magistrat, procurorul avea obligația de a depune toate diligențele pentru ca interesul copilului să fie respectat, cu atât mai mult cu cât se naște în mod clar întrebarea cu privire la competența ce îi revenea conform legii.

În opinia mea, strict juridic, procurorul de caz a încălcat în mod flagrant dispozițiile Codului de procedură civilă, în cazul de față fiind vorba de executarea unei hotărâri civile.

Codul de procedură civilă prevede că, în ceea ce privește executarea în cauzele cu minori, „nu este permis niciunei persoane să bruscheze minorul sau să exercite presiuni asupra lui pentru a se realiza executarea” [art. 911 alin. (4) din NCPC].

Codul de procedură civilă stabilește clar procedura de urmat în cazul în care minorul refuză executarea, și anume ca executorul judecătoresc să sesizeze instanța competentă de la locul unde se află minorul, pentru ca aceasta să dispună, în funcție de vârsta copilului, un program de consiliere psihologică pentru o perioadă ce nu poate depăși trei luni.

Ca atare, ce a făcut procurorul? A ignorat legea!

Magistratul, în ciuda faptului că s-a substituit executorului judecătoresc, în baza unui mandat de percheziție, act care viza colectarea de probe, a tratat minorul ca pe un bun, s-a comportat ca și cum copilul ar fi fost o probă într-un dosar!

Totodată, acest caz scoate în evidență și ineficiența Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului. Deși am asistat recent la o condamnare răsunătoare tocmai pentru angajările fictive din cadrul DGASPC, acest caz confirmă încă o dată conivența frauduloasă din interiorul sistemului, cu implicarea mai mult sau mai puțin tacită a decidentului politic.

Toate aceste vulnerabilități ale instituțiilor statului, în principal ale sistemului judiciar, au consecințe negative grave asupra minorilor aflați în astfel de situații.

Tocmai de aceea rezolvarea lor ar trebui să reprezinte o prioritate!