Nu cred că a mai existat sau există, la nivel național, personaje publice învestite în cele mai importante funcții din județ pe măsura celor de la Constanța. Dacă șeful de la județ, Nicușor, a strâns mai mulți ani aderenți la ideea desființării DNA, celălalt personaj exotic, primarul Radu, amenința direct și injuria tot ce-i ieșea în cale, de la procuror la polițist, de la om de afaceri la simplu cetățean. Mult prea mulți ani constănțenii au asistat scârbiți, autocompătimindu-se cu gândul că nimic nu va sparge gașca infracțională care a prins Constanța ca în menghină și nu-i va mai da drumul niciodată. Este trist că au trecut atât de mulți ani în care resursele județului și ale Primăriei Constanța au stat la cheremul unui baron local și al unui caraghios nociv, scăpat parcă din cuștile circului național, iar Constanța, cu toate atuurile sale economice, sociale și geografice, a ajuns în topurile negative ale dezvoltării naționale. Proasta administrație locală, coordonată numai în strictă legătură cu interesele patrimoniale ale lui Constantinescu și Mazăre, a secătuit județul și municipiul, iar pe constănțeni i-a făcut să le fie rușine de orașul lor.
Nu știu dacă se bucură cineva de soarta celor doi, cel puțin nu cred că există cineva care ar avea vreo satisfacție în legătură cu anchetele derulate pe numele lor. Ceea ce pot spune cu certitudine este că atât județul, cât și municipiul se bucură că într-un viitor cât mai recent este în sfârșit posibilă schimbarea, schimbarea nu doar prin vorbe, ci schimbarea prin acte și fapte prin care constănțenii să-și recapete demnitatea și mândria de locuitori de la malul Mării Negre. Numai cine nu este constănțean nu poate simți bucuria cetățenilor că administrația locală a scăpat de cei mai nocivi aleși locali care au rezultat din alegeri.
Așteptările care s-au formulat în inimile constănțenilor în această primăvară sunt uriașe. Așteptările lor nu sunt doar foarte mari, ci și foarte numeroase. Constănțenii vor și speră că vor avea o administrație publică eficientă și transparentă, în care fiecare bănuț public cheltuit să se resimtă într-o creștere a calității vieții lor cotidiene. Constănțenii nu vor mai accepta ca din banii lor edilii să se plimbe prin Brazilia sau Madagascar sau să umple Constanța de minore dezbrăcate, urcate pe care alegorice, după imitații de prost-gust ale unor carnavaluri.
Constănțenii îi așteaptă în sfârșit pe investitorii străini care să aducă atât capitalul financiar, know-how, dar și locuri de muncă superior calificate și plătite la standarde europene. Constănțenii știu că acum investitorii nu mai trebuie să ceară „lumină” și să „cotizeze” nici la șeful de la județ, nici la primarul excentric, dacă vor să investească și să genereze plusvaloare.
Constănțenii așteaptă în sfârșit investițiile publice de la Guvern, care în ultimii mulți ani au tot plecat de la București, dar n-au ajuns niciodată la ei, ci doar în buzunarele lui Nicușor și Mazăre și ale clientelei lor de partid sau a partenerilor de afaceri. Investițiile sunt așteptate nu numai în urbea constănțeană, dar și în Portul Constanța, pe faleză, la Cazinoul din municipiu, în infrastructura de transport feroviar și rutier, în Aeroportul Mihail Kogălniceanu și în toate celelalte obiective de interes local și național care mai au puțin și se prăbușesc din pricina degradării.
Constănțenii așteaptă ca beneficiile integrării europene, cel mai bine exprimate prin accesarea fondurilor europene, să ajungă și la Constanța, așa cum locurile de muncă și modernizarea adusă de acestea sunt de prea mult timp așteptate. Așadar, după o perioadă îndelungată în care constănțenii au fost ținuți în beznă de către duetul Constantinescu–Mazăre, speranța pentru o viață mai bună a renăscut, iar noua administrație constănțeană trebuie să se ridice la înălțimea acestor așteptări.
„66 de ani de securitate comună”
În data de 4 aprilie am celebrat cu toții împlinirea a 66 de ani de la înființarea Alianței Nord-Atlantice, proiect de securitate comună care a prezervat pacea și securitatea în lume pentru mai bine de jumătate de secol. Puțini au crezut în acest proiect, mulți s-au înșelat când au asistat la succesul acestuia. NATO a demarat ca un proiect de pace, a continuat să creadă în acest obiectiv pe întreg parcursul secolului XX și rămâne spațiul deschis tuturor celor care cred în democrație, stat de drept, drepturi și libertăți cetățenești, pace și prosperitate. De la o alianță bazată inițial pe un număr mic de state, astăzi NATO a devenit familia de securitate pentru 28 de state care și-au propus să creeze terenul cel mai roditor pentru națiuni egale și prospere într-un spațiu protejat de amenințări.
NATO și statele membre se confruntă de la o zi la alta cu noi și noi provocări, în care instrumentele de combatere a amenințărilor la adresa securității și apărării propriilor popoare trebuie să fie tot mai diversificate, în funcție de aceste amenințări, care sunt în permanentă evoluție și schimbare. Astfel, una dintre provocările contemporane cele mai complexe și cele mai dificil de înlăturat rămâne terorismul internațional, indiferent de cauzele și de grupările care determină producerea unor astfel de acțiuni antiumane. Lupta împotriva terorismului internațional este de departe cea mai grea și cea mai costisitoare luptă pe care statele membre trebuie să o ducă, pornind de la sincronizarea informațiilor privind finanțarea internațională a grupărilor teroriste și până la neutralizarea oricăror intenții de intimidare a celor care respectă drepturile și libertățile semenilor lor. Crima organizată, traficul internațional de persoane, de droguri și chiar de armament sunt alte provocări cărora statele membre trebuie să le răspundă, pentru că, în definitiv, aceste operațiuni alimentează grupările de crimă organizată și grupările teroriste. Lupta împotriva acestor flageluri societale este, evident, mult mai grea decât orice război convențional. Succesul acestei lupte depinde, în mod exclusiv, de implicarea totală a statelor membre și de intoleranța totală la acte și fapte teroriste.
România se află și ea la mai bine de un deceniu de la aderarea la cea mai puternică alianță de securitate, iar beneficiile acestei apartenențe sunt vizibile nu doar la nivel politic și social, ci și la nivel economic. Astfel, investitorii străini știu că, venind în România, investițiile lor sunt în siguranță, iar cetățenii românii nu au de ce să se teamă, chiar și în fața unor amenințări nevoalate ale unora și altora.
Consider că la mai bine de zece ani de la intrarea noastră în NATO România și-a câștigat deja locul binemeritat în cadrul acesteia. Mai zilele trecute, unul dintre cei mai importanți generali ai Alianței declara fără să ezite că România se află între primii patru aliați strategici ai NATO și printre cei mai onești reprezentanți ai acesteia. Știm cu toții că astfel de laude, mai ales din partea unui militar de carieră, nu sunt gratuite, ci ele sunt rezultatul curajului demonstrat deja de militarii români în teatrele de operațiuni unde participă trupele NATO. Astfel de aprecieri au venit deja, nu doar pe calea vorbelor, ci și prin fapte, ori de câte ori militari americani, britanici, francezi sau italieni au fost puși sub comanda ofițerilor români. Ce altfel de recunoaștere a profesionalismului militarilor români ne-am mai dori, dacă nu aceasta?
Așadar, România nu este doar unul dintre aliații de bază ai Alianței, ci, prin poziția geopolitică și geostrategică, are datoria de a rămâne pilon de stabilitate în zona Mării Negre și Balcani, precum și exportator net de valori și principii democratice în regiune.
*
„Capitalul autohton... sublim, dar lipsește cu desăvârșire!”
Exporturile cresc de la an la an ca efect al unui curs valutar stimulativ, produsul intern brut ține și el pasul, crescând de la un an la altul, în rate nu tocmai convingătoare, consumul crește, unele salarii se majorează și doar unele profituri trec de valori cu două cifre. Chiar dacă acest panou care caracterizează evoluția internă a economiei ne stimulează entuziasmul și speranța de mai bine, dacă ne uităm mai atent la structura producției interne, observăm
că cea mai mare parte a acestor evoluții este determinată de către investițiile străine directe, care au decis să profite de condițiile avantajoase, de avantajele comparative și competitive ale pieței românești. Or, în acest context, stăm și ne întrebăm, într-un mod legitim, unde este capitalul autohton? Unde este capitalul românesc? Dacă vrem să resuscităm „made by Romania” și „made in Romania”, ce produse reprezentative vom promova pe piața internă și internațională, în afara ciocolatei cu rom și a magiunului de Topoloveni?
Știm cu toții că tragedia comunismului românesc a constat tocmai în anihilarea oricărei forme de proprietate, a oricărei forme de inițiativă și a oricărei forme de valorificare a resurselor românești de către români. Nu este greu să ne răspundem de ce, vreme de mai bine de două decenii, în România, cea mai mare parte a afacerilor s-au rezumat la sectorul comerțului cu amănuntul și al microafacerilor, în cele mai multe cazuri cu impact local sau comunitar sau, și mai rău, doar pentru consumul familiilor. Mai mult, chiar și aceste mici umbre de inițiativă particulară nu s-au dezvoltat și nu au ținut pasul cu procesul sălbatic al concurenței nemiloase de la nivelul Uniunii, mare parte abia au mai avut bani de un lacăt pe care să-l pună pe ușa afacerii. Atunci, de ce oare ne mai întrebăm de ce mai bine de trei sferturi din produsele alimentare, textile sau industrie ușoară, care se consumă în România, provin din import? Și-a pus vreodată cineva întrebarea de ce capitalul autohton este atât de slab și nu răzbește aproape niciodată în fața capitalurilor externe?
Avem milionari, chiar miliardari! Există capital autohton, ar spune unii! Pe ce afaceri și pe ce baze și-au făcut milioanele? Dar miliardele, aș întreba eu? Și, parcă pentru a mă scuti de un răspuns, toți acești miliardari sau milionari au început să dispară cu aceeași viteză cu care au și apărut. Au dispărut avantajele contractelor cu statul, au dispărut și ei. Tocmai din pricina șubreziciunii pe care și-au construit afacerile acești milionari, acestea nici nu s-au dezvoltat, nici nu s-au transnaționalizat, nici nu au rezistat în fața concurenței reale exercitate în piață.
Nu o să mă fac nicidecum că nu aș ști că în România guvernele din ultimii ani au implementat mai multe scheme de ajutor de stat de tip _minimis_ sau alte tipuri de încurajare a afacerilor mici, tocmai în scopul sprijinirii IMM-urilor autohtone. Știm că aceste programe guvernamentale au fost o adevărată mină de aur pentru micile afaceri, iar continuarea stimulării lor prin scheme de ajutor trebuie să fie prioritatea oricărui guvern. Ceea ce cred că ar trebui făcut este o schimbare de filosofie a acestor ajutoare, în sensul în care, dacă astăzi se urmărește exclusiv creșterea gradului de ocupare a forței de muncă și diminuarea șomajului, pe viitor, accentul să fie pus pe dezvoltarea sustenabilă a acestor afaceri. Or, dacă afacerile mici, dacă partea funcțională a capitalului autohton sunt sprijinite să reziste și să se dezvolte sănătos și pe termen lung, locurile de muncă vin și ele, și nu pe timp limitat, ci pe termen lung.
Cred cu toată puterea că dezvoltarea capitalului autohton este în interesul național al României, lucru care ar conduce nu numai la un export mai redus de prosperitate prin repatrierea profiturilor de către companiile străine, ci și la o mai mică vulnerabilitate a țării noastre în fața investitorilor străini.
„Constanța respiră ușurată!”
Vreme de ani buni de zile presa locală, opinia publică, precum și unele autorități ale statului român au atras constant atenția asupra subdezvoltării la care a fost condamnat municipiul Constanța, prin administrația locală profund incompetentă, coruptă și orientată împotriva oricărei șanse de modernizare, condusă de un personaj dubios, total dezinteresat de soarta orașului. Ani buni de zile bugetul cetățenilor a fost orientat exclusiv către chermeze publice, care alegorice obscene de prost-gust și contracte publice care i-au îmbogățit pe unii și i-au sărăcit pe toți constănțenii, toate acestea doar pentru a da satisfacție unui primar care și-a imaginat că va fi primar pe viață.
Cum este și normal, presa savurează anchetele pe care le fac în prezent procurorii în legătură cu actele administrative de la Primăria Constanța. Milioane de euro pe publicitate inutilă, milioane de euro pe contracte fără obiect și doar către firmele unor prieteni care nu s-au obosit nici să miște un fir de praf pentru acești bani, acte și fapte administrative pe care nici cel mai mare dușman al Constanței nu le-ar fi girat. În același timp, tot ceea ce ar fi trebuit să facă administrația publică din Constanța și nu a făcut, toate obiectivele de interes local se afundă în degradare. Străzile municipiului, în cea mai mare parte, arată ca după bombardamente, unele școli sau grădinițe nu au mai fost reabilitate de peste un deceniu și pun în pericol viața micuților, unitățile sanitare aflate în administrarea primăriei descurajează încă de la intrare chiar și cel mai bolnav pacient, spațiile verzi au dispărut ca prin minune, cea mai mare parte din infrastructura termică, de apă și canal funcționează o zi din 10, iar siguranța cetățeanului este mai incertă decât a cetățeanului din Kandahar.
Municipiul Constanța și constănțenii răsuflă ușurați după ce, prin decizia prefectului, Constanța nu mai are primarul care a făcut cel mai mult rău din istoria acestui oraș. Deocamdată este suspendat, dar există toate premisele ca mandatul acestuia să se termine înainte de termen. Nu cred că și-a dorit cineva ca municipiul să scape de Radu Mazăre în acest fel. Cu toții ne-am dorit ca el să fie repudiat de către cetățeni prin vot democratic, la alegeri. Cu toții ne-am dorit ca prin vot constănțenii să spună că un astfel de profil de primar nu mai are ce căuta nici în cea mai îndepărtată comună a României. Constanța a scăpat într-un final de primarul clovn, de primarul sifonărilor inteligente din bani publici, de primarul excursiilor exotice, de primarul care a vândut în permanență iluzii populației sărace a Constanței, pe care a menținut-o prin toate mijloacele în ghetouri și sărăcie, de primarul care amenință pe oricine și orice instituție, de primarul care a distrus turismul la Marea Neagră și de primarul care speriat și ultima urmă de investitori străini. Singura sa nerealizare rămâne falimentarea Portului Constanța, căruia îi pusese gând rău de mulți ani, dar pe care nu a reușit să-l răpună.
Avem datoria de a da Constanței administrația publică pe care o merită, o administrație publică modernă, eficientă, orientată către constănțeni și către creșterea calității vieții lor cotidiene. Se pot face atâtea lucruri bune pentru Constanța, cu atât de puțin efort, încât singurul lucru de care are nevoie acest municipiu este un edil local care să-și dorească binele semenilor săi. Constanța are nevoie de modernizare urgentă, de lucrări ample de infrastructură, de un port la Marea Neagră care să ofere mii de locuri de muncă bine plătite, de o industrie hotelieră și de servicii de turism sprijinite, și nu împiedicate de municipalitate, de școli care să-i atragă pe
copii, de străzi curate și sigure, de unități sanitare municipale modernizate și funcționale.
Da, Constanța respiră ușurată! Radu Mazăre nu va mai reprezenta decât o pată de rușine pentru administrația publică locală din România și doar modelul suprem al disprețului față de cetățean și banul public.
*
„Un deceniu de la cea mai importantă semnătură – Tratatul de aderare”
S-au scurs deja 10 ani de la mult așteptata dată de 25 aprilie 2005, zi în care România a semnat în Luxemburg Tratatul de aderare la Uniunea Europeană. După un proces lung, sinuos și plin de provocări, țara noastră a reușit să găsească acel consens politic care să conducă la închiderea capitolelor de negociere și la aderarea efectivă a țării noastre de la 1 ianuarie 2007.
S-a scurs un orizont de timp important, după care putem trage linie și putem evalua avantajele apartenenței noastre la marea familie europeană. Auzim, din păcate, cu prea mare frecvență, discursuri și opinii care spun că ne-ar fi fost mai bine fără Europa și chiar discursuri care trăiesc nostalgia regimului comunist. Celor care au astfel de porniri, unele deloc dezinteresate, le recomand să meargă în oricare din fostele republici sovietice ca să constate lipsa progreselor și cum arată subdezvoltarea, iar celor care aduc în discuție „virtuțile partidului unic” le recomand să se mute, chiar și pentru o săptămână, la Phenian.
Chiar dacă nu suntem mulțumiți de ritmul reformelor, de gradul de convergență a veniturilor populației, de puterea de cumpărare a românilor, de numărul încă mare de șomeri și de populația săracă încă foarte numeroasă, nu cred că putem contesta în vreun fel beneficiile enorme pe care aderarea noastră la Uniune le-a adus. Când vorbim despre progrese, trebuie să le remarcăm pe toate cele trei componente în care însăși Uniunea a creat condiționalități la Copenhaga: politic, economic și administrativ.
Politic vorbind, în ciuda tuturor criticilor și discursurilor contradictorii, România este o democrație tot mai solidă, în care statul de drept s-a consolidat, instituțiile își câștigă pe zi ce trece rolul și atribuțiile în structura acestuia, iar cetățenii au tot mai mare influență asupra deciziilor.
Din punct de vedere economic, PIB-ul pe locuitor a înregistrat salturi cantitative și calitative importante, România reușind să recupereze din decalajul economic dintre țara noastră și statele dezvoltate din UE. De asemenea, mai ales după anul 2001, investițiile străine directe au început să nu mai ocolească țara noastră: Dacia, Ford, Daimler, Mittal, Intel, Microsoft au început să considere România cel mai nou Eldorado al Europei, făcând investiții de succes chiar și în perioade recesioniste.
În privința evoluțiilor administrative, modernizarea satului românesc, a orașelor și municipiilor, chiar dacă aceasta nu are ritmul dorit de noi toți, ea totuși se produce. Este drept că nici administrațiile publice, nici agenții economici și nici organizațiile nonprofit nu au avut de la început experiența necesară pentru a lucra pe bază de planificare multianuală, proiectare a etapelor de execuție, bugetare a acestora și executare eficientă.
Dacă aș mai adăuga la toate aceste aspecte și locul pe care l-a câștigat România în planul deciziilor pe care le adoptă Uniunea Europeană, fie la nivel intern, fie la nivelul politicii externe, atunci aș întregi panoul câștigurilor pe care
poporul nostru le-a avut ca urmare a semnăturii istorice din 25 aprilie 2005.
„Europa ne-a ajutat... rămâne să ne ajutăm și noi înșine!”, spunea Vasile Boerescu cu prilejul Unirii din 1859 și aș reitera și eu în contextul aderării! România are acum oportunitatea de a fructifica toate avantajele care curg din economiile de scară ale unei piețe de 500 de milioane de consumatori, din fondurile structurale care rivalizează cu Planul Marshall, din avantajele unui spațiu fără frontiere atât pentru cetățenii săi, cât și pentru bunuri, servicii sau factori de producție. Clasa politică românească are datoria de a fructifica toate aceste avantaje în favoarea propriei populații și de a nu spulbera speranțele formulate de români la începutul acestui mileniu.
*
## „Când și cum schimbăm structura PIB”
România este pe creștere economică de peste 3 ani. Este o certitudine. Produsul intern brut crește de la un an la altul, însă în rate modeste, neconvingătoare, sub potențialul economiei românești și direct dependent de unul dintre cele mai vulnerabile sectoare ale economiei, agricultura. Un viceguvernator al băncii centrale ironiza această stare de fapt, spunând că economia României este „puternic meteosensibilă”, iar creșterea economică depinde de cât de mult plouă în luna mai și cât de mult soare este în lunile iulie și august. Toate aceste afirmații sunt adevărate și vulnerabilizează în mod real diminuarea decalajelor dintre România și Uniunea Europeană, proces în care toți românii și-au pus speranțele și care se traduce prin dorința de a trăi ca afară.
Nu vreau să se înțeleagă greșit că nu aș dori ca sectorul agricol din România să contribuie și mai mult la produsul intern brut al României, ci doresc să atrag atenția că agricultura nici nu poate și nici nu trebuie să devină singurul motor de creștere economică din țara noastră. În anul 2013, Institutul Național de Statistică ne dădea una dintre cele mai bune vești: mai mult de jumătate din sporul creșterii economice era adus de către sectorul industrial care contribuia cu peste 1,3% la creșterea economică totală. Când datele finale pentru anul 2014 vor fi făcute publice, am toată speranța ca această evoluție să se consolideze și pentru anul trecut, și nu să fi fost doar un „accident” în anul 2013.
„Să reindustrializăm Europa!”, au strigat Merkel, Hollande, Cameron, Renzi sau clasa politică românească la ultimele alegeri europene. Din păcate, sloganul generos a rămas doar la nivelul de material de campanie electorală, fără să lase urme în politicile economice ce au urmat alegerilor. Italienii își croiesc noile colecții de modă în China, germanii și-au dus unele producții în sud-estul asiatic, francezii își fac planuri mari pentru delocalizări în nordul Africii, iar britanicii redescoperă avantajele comparative ale fostelor colonii. Altfel spus, una se vorbește, alta se face.
Unde se află România în tot acest discurs? Parcă pe nicăieri! Agricultura continuă să producă mai mult, de o calitate superioară, dar numai ca semn al intensificării muncii fermierilor, și nu ca rezultat al unor investiții masive în tehnologii, infrastructură și logistică specifică. Altfel spus, agricultura va mai crește și în anii următori, dar se apropie cu viteză de maximum de potențial, atâta vreme cât lucrările încă se fac cu sapa, iar culturile se irigă cu găleata.
Cât despre industrie, România pare a se fi integrat pe deplin în Uniunea Europeană, în sensul că promite mult și
nu face nimic concret. Suntem încă săracii Europei, însă acest statut nu ne dă dreptul să nu conturăm o strategie de creștere și dezvoltare pe termen lung. Capitalul autohton este la fel de slab ca în anii ʼ90, însă nimic nu ne scuză că nu i-am sprijinit consolidarea în peste două decenii de piață liberă. Investițiile străine sunt puține și vulnerabile, iar unele dintre acestea bat cu pumnul în masă și amenință cu plecarea în alte țări. Dacă mai adăugăm la acest peisaj și exodul creierelor din România, atunci putem lesne anticipa că potențialul de creștere al României se va diminua și mai mult.
Anul 2015 este anul cel mai propice adoptării unor decizii cruciale pentru viitorul țării noastre, deoarece niciun om politic nu este cuprins de febra sondajelor și niciun partid politic nu are ochii ațintiți la scorurile din sondaje. România are nevoie de o strategie de dezvoltare pe termen mediu și lung, acompaniată de politici, nu doar de vorbe, de un pact pe care să-și pună semnătura toți liderii partidelor politice din România și chiar lideri reprezentativi ai societății civile. Interesul național ne cere să ne gândim nu doar la ziua de mâine, care poate fi înseninată, dar și la viitorul mai lung, pe care-l știm cu toții că este incert și plin de provocări. Dacă viitorul ne va prinde pregătiți, orice provocare va putea fi depășită cu ușurință. Dacă vom continua discursurile frumoase, fără fond, atunci vom trăi satisfacții de moment și vom garanta un viitor nesigur copiilor noștri.
*
## „Tineri care nu mai vor o viață pe banii părinților”
De la un an la altul, grupul tinerilor șomeri se îmbogățește cu noi și noi subiecți care provin fie din rândul celor care nu au terminat liceul, fie al celor care au picat la testul bacalaureatului, fie al celor care nu pot susține cheltuielile costisitoare ale studiilor universitare. Au fost 100.000 de tineri fără șanse în urmă cu trei ani, iar astăzi numărul lor este de peste 400.000. Cifrele sunt seci și dure, însă în spatele lor se ascund sufletele unor tineri, speranțele și ideile lor, dorințele de autorealizare și năzuințele individuale.
Când vorbim de șomaj în rândul tinerilor, avem tendința de a ne ascunde cu repeziciune în spatele celor mai ipocrite scuze. Așa e și în Uniunea Europeană, și în Franța, și în Italia! Șomajul în rândul tinerilor e mare peste tot în UE. Comisia Europeană și Parlamentul European să găsească soluții! Scuza e bună. Mesajul acesta prinde la oameni, ca și cum șomajul în rândul tinerilor ar fi o boală incurabilă la care doar unii specialiști, din nu știu ce laboratoare occidentale, trebuie să găsească soluția. Nimic mai fals! Șomajul în rândul tinerilor este o problemă europeană, dar soluțiile se află la nivel național, la îndemâna instituțiilor interne ale statelor membre.
Prima dintre soluții ar trebui să vină chiar din partea sistemului educațional, care, din păcate, este tot mai autist la nevoile pieței muncii. Sute de mii de licențiați ies anual de pe băncile facultăților, specializați în domenii în care piața muncii nu mai are niciun fel de interes. Mii de studenți încep o facultate, iar după unul sau doi ani conștientizează că piața muncii nu dă doi bani pe diplomele lor, tot mai slab încărcate de valoare, motiv pentru care abandonul universitar a ajuns și la 40% pe an universitar. Sute de mii de elevi încep liceul, puțin peste jumătate ajung la proba bacalaureatului și la fel de puțini o și depășesc. Chiar dacă de peste patru ani de zile această rană e cunoscută de către toți decidenții din educație, nu am văzut a se fi făcut vreun progres notabil.
O a doua soluție eficientă ar trebui să vină din partea pieței însăși, care, confruntată cu deficit de forță de muncă bine calificată în anumite domenii, să ia inițiativa și să formeze profesional tineri și să stimuleze încadrarea lor în muncă. Au fost astfel de încercări, încununate de succes, atât la Brașov, cât și la Sebeș și Sibiu, motiv pentru care consider că ele ar putea funcționa la nivel național.
Guvernul, pentru că de aceea îi spune așa, ar trebui să accelereze măsurile stimulative de încadrare a tinerilor în piața muncii. Programe sunt, legi sunt, finanțări există ca să le susțină, doar o evaluare serioasă a lipsei de eficiență a acestora nu prea se realizează. Așadar, Guvernul are obligația de a se autoevalua și de a răspunde onest la întrebarea: de ce măsurile fiscale, financiare sau ajutoarele de stat nu determină o diminuare a șomajului în rândul tinerilor. Ce-i împiedică pe angajatori să ia stimulente de la Guvern ca să angajeze tineri, ce-i greșit în politica noastră sau ce nu este suficient?
Dacă mai adăugăm la toate aceste soluții naționale și pușculița extrem de generoasă a fondurilor structurale, atunci ne întrebăm, într-un mod cât se poate de legitim, de ce nu oferim o minimă șansă de dezvoltare generației care va prelua România în următoarea perioadă.
Având în vedere faptul că nu se întrezărește un răspuns adecvat la cei aproximativ o jumătate de milion de tineri care vor să-și ia destinele în propriile mâini, consider că este de datoria Parlamentului României să analizeze și să conceapă politicile adecvate unei amenințări la dezvoltarea acestei țări. Este în interesul României ca tinerii să creadă că se pot autorealiza în țara lor, acasă la ei, și să nu constatăm cu regrete că numărul emigraților a crescut încă și mai mult.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.