Mihai Niță

„Ce face România de Ziua internațională a monumentelor și a siturilor istorice?”

Începând din 1983, în fiecare an, la 18 aprilie, Comitetul Internațional al Monumentelor și Siturilor celebrează Ziua internațională a monumentelor și a siturilor, aprobată în cadrul celei de a 22-a Conferințe Generale a UNESCO. Comitetul militează pentru conservarea și protejarea monumentelor, ale ansamblurilor și siturilor aparținând patrimoniului cultural. Activitatea sa se bazează pe principiile consacrate în Carta Internațională din 1964 privind conservarea și restaurarea monumentelor și siturilor, cunoscută drept Carta de la Veneția.

În țara noastră, atitudinea autorităților postdecembriste față de patrimoniul istoric se poate caracteriza printr-o condamnabilă indiferență. Un număr impresionant de obiective din această categorie se află în proces de degradare, altele au fost vandalizate ori sunt ignorate pentru că nu se cunoaște importanța lor. Numeroase personalități de prestigiu pe plan mondial atrag atenția lumii asupra valorilor istorice de însemnătate excepțională pentru trecutul civilizației umane, pe care le posedăm și le tratăm cu nepăsare. Mai ales în ultimii ani, istorici și arheologi cu largă notorietate prezintă în mediile de specialitate dovezile incontestabile ale trecutului milenar al înaintașilor noștri. Unele dintre informații sunt culese direct din izvoarele Antichității, altele provin din arhivele necunoscute până în prezent ale Vaticanului. Toate acestea invocă un trecut măreț, unic prin gradul de civilizație atins la un moment dat de predecesorii poporului român. Sunt dovezi de netăgăduit ale performanțelor atinse de civilizația dacică, din care provenim direct, privind arhitectura, metalurgia, artele, activitatea politico-diplomatică, științele, lingvistica, potențialul militar sau organizarea administrativă. Este vorba, explicit, despre filonul identității românești.

Cele mai multe dintre aceste dovezi materiale sunt acoperite de pământ și de uitare. În număr infim au fost scoase la lumină și valorificate științific și turistic. Cu excepția acestei zile, nu vedem și nu știm că monumentele aflate în stare de ruină au ajuns doar niște umbre fără sens, interesante cel mult pentru câțiva turiști care le întâlnesc, ocazional, în traseul lor. Degradarea lor continuă se explică prin faptul că, la nivelul comunităților locale, aceste monumente nu mai sunt percepute ca valori de patrimoniu. Sunt doar niște ruine abandonate, care nu preocupă pe nimeni. La fel de adevărat este că nu avem infrastructură adecvată, trasee turistice sau panouri cu informații despre existența lor. Deocamdată, normalitatea are pentru noi un înțeles încă nedefinit, deși, teoretic, suntem cu toții de acord că ar fi normal ca ele să fie intens promovate la nivel național și internațional. România are la fel de multă nevoie de profesioniști calificați în domenii de vârf, progresiste, cărora statul este dator să le pună la dispoziție tot necesarul pentru practicarea activității, în cazul de față pentru explorări arheologice, restaurări și publicitate. Astfel de măsuri incumbă și un program educațional adecvat. Această politică ar fi atât de utilă mai ales în perioada actuală, marcată de insuficiența fondurilor financiare, care pot fi revigorate prin introducerea în circuitul turistic a multitudinii de obiective istorice, culturale și bijuterii naturale de patrimoniu, despre care vorbesc cu atâta însuflețire, speranță și îngrijorare specialiștii din străinătate. Este un curent favorabil, căruia nu suntem capabili nici măcar a ne alătura. De altfel, capacitatea