Marian Ghiveciu

„Ce facem cu zona montană?”

Zona montană a României cuprinde peste 30% din teritoriul național, circa 74.000 km[2] , dintre care circa 4 milioane hectare de păduri (după inventariere) și 3 milioane de hectare terenuri agricole și de alte categorii, din care circa 2,3 milioane hectare pajiști naturale – pășuni și fânețe – aflate pe teritoriul a 657 de unități administrativ-teritoriale, cu circa 356 de sate, cu o populație de circa 3,27 milioane, din care peste 2,1 milioane de familii de agricultori montani.

Dimensiunea medie a unei ferme montane este de circa 4 hectare de teren agricol.

Importanța producătorilor agricoli montani, crescători de animale, în general, depășește cu mult latura pur economică, rentabilitatea acestora, mai mică, fiind completată de importanța ca forță de muncă pentru exploatarea lemnului și refacerea pădurilor, minerit, cariere de piatră etc., dar și pentru întreținerea peisagiilor.

Toate țările europene cu munți au făcut și fac eforturi considerabile pentru a menține munții populați cu producători agricoli, factor esențial și de neînlocuit cu alte categorii de populații din câmpie sau orașe.

În ultimii ani agricultura montană a fost profund marginalizată. Din acest motiv, trebuie să ținem cont că România este o țară cu o treime din teritoriu montan, teritoriu ce nu trebuie ignorat.

Ignoranța din ultimii ani, în cazul zonei montane, a determinat următoarele:

– accelerarea abandonării agriculturii montane și migrarea spre orașe sau străinătate a populației montane; – îmbătrânirea tot mai accentuată a populației satelor de munte;

– migrația tot mai accentuată a tineretului satelor de munte;

– derentabilizarea creșterii animalelor și reducerea masivă a efectivelor – peste 50% la bovine și peste o treime la ovine.

În concluzie, zona montană trebuie tratată cu atenție, înțelepciune și responsabilitate, evitând repetarea unor mari erori, cu consecințe previzibile negative, multiple, pe termen lung.