Traian Constantin Igaș

„Ce semnifică pentru noi ziua de 9 mai?”

Ziua de 9 mai, zi pe care am parcurs-o săptămâna trecută, are pentru noi, românii, o însemnătate extrem de ridicată. În afara faptului că pe 9 mai 1877 ne-am câștigat independența ca stat, sărbătorind astfel Ziua Independenței României, și în afara faptului că în aceeași zi de 9 mai sărbătorim și Ziua Europei, ca europeni ce suntem și noi, această zi de 9 mai mai are și o altă semnificație pentru România. Dacă despre primele două evenimente cred că am mai avut ocazia de a vă vorbi, astăzi am să mă opresc, cu permisiunea dumneavoastră, asupra celui de-al treilea, dar nu și cel mai de pe urmă. Am să încep cu câteva repere: 9 mai 1945, Berlin, Al Doilea Război Mondial. Sunt, cred, suficiente pentru a vă spune că la 9 mai 2008 am sărbătorit Victoria Coaliției Națiunilor Unite în cel de Al Doilea Război Mondial. La 9 mai 1945, la cartierul general sovietic din Berlin se semnează actul de capitulare necondiționată a Germaniei, capitulare ce însemna practic sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial.

Într-un conflict de proporții planetare, precum cel din anii 1939—1945, fiecare dintre statele implicate în ostilități a cunoscut, desigur, situații specifice, cu evoluții sau involuții mai mult sau mai puțin de înțeles, astfel că, față de războiul general, fiecare dintre beligeranți a prezentat un caz, o particularitate.

În ceea ce privește România se pot identifica următoarele faze ale evoluției țării noastre în cursul războiului: septembrie 1939 — mai 1940: neutralitatea _de facto_ și _de iure_ ; mai 1940 — august 1940: nonbeligeranța _de facto_ și _de iure_ ; septembrie 1940 — iunie 1941: nonbeligeranța _de iure_ , cu încadrarea _de facto_ în tabăra Axei Berlin — Roma —Tokyo; 22 iunie 1941 — 23 august 1944: beligeranța de partea statelor Axei fasciste; 23 august 1944 — mai 1945: cobeligeranța _de facto_ (nerecunoscută _de iure_ de către aliați) de partea Națiunilor Unite în războiul împotriva ultimilor membri ai Axei pe continentul european.

În același timp, nu poate lipsi, firește, precizarea că singura zonă a României realmente ocupată de Germania a fost nord-vestul Transilvaniei, cedat Ungariei horthyste prin odiosul dictat de la Viena din 30 august 1940. Ea va rămâne sub ocupația germană, dublată de cea maghiară, până la 25 octombrie 1944, când trupele române, în alianță cu cele sovietice, au alungat de pe meleagurile străbune ultimele rămășițe fasciste.

Insurecția din august 1944 a însemnat, pentru cei care au pregătit-o și înfăptuit-o, pentru întreg poporul român, un act al voinței naționale. Declanșat într-un context internațional prielnic, actul istoric de la 23 august 1944 a exprimat voința României de a reintra în drepturile sale suverane depline, de afirmare a independenței naționale și de reintegrare teritorială.

Această victorie, însă, a Coaliției Națiunilor Unite în cel de Al Doilea Război Mondial n-ar fi fost posibilă fără sacrificii extrem de mari, realizate și de către ostașii români angrenați în diverse locații. Ei sunt cei cărora se cuvine să le aducem omagiul nostru în această zi de 9 mai, să ne amintim de sacrificiul lor și de chinurile pe care le-au îndurat pentru ca această țară să devină una liberă. Ultimele localități românești eliberate au fost Carei și Satu Mare. România a participat la eliberarea Ungariei și Cehoslovaciei, mobilizând pentru aceasta peste 600.000 de soldați în 37 de divizii. Cele mai grele lupte s-au dat în asediul Budapestei și în munții Tatra, ele fiind soldate cu mari pierderi de vieți omenești. Cele 260 de zile de participare la războiul antihitlerist se încheie la 12 mai 1945, lăsând loc întăririi influenței sovietice în România. Peste 11.000 de vieți omenești au fost pierdute în rândul armatei române. Suntem datori deci să le aducem încă un omagiu pentru tot ceea ce au făcut.