Valeriu Andrei Steriu

„Celebrarea Centenarului Marii Uniri”

La 1 decembrie 1918 s-a realizat Marea Unire, unul din cele mai importante evenimente din trecutul patriei noastre. Aceasta reprezintă rodul multor eforturi ale poporului român, depuse de-a lungul timpului, încă de la începuturile sale ca formațiuni statale de pe teritoriul Daciei.

Această declarație are ca scop prezentarea unui scurt moment din istoria românilor ca popor unitar, vorbitor al aceleiași limbi, în cinstea Centenarului Marii Uniri. Nu doresc decât să vă ofer în dar o viziune de ansamblu asupra acestui moment atât de mult așteptat de noi toți, cu speranța că vă veți bucura, și frumusețile voinței de fier a poporului nostru.

Vă invit, așadar, să parcurgem împreună emoționanta istorie a României, să privim spre trecut și să ne amintim cât de frumoasă este țara de astăzi, țara strămoșilor noștri.

De-a lungul timpului au existat mai multe încercări ale înfăptuirii Unirii, primele fiind cele ale lui Mihai Viteazul.

În anul 1599, voievodul își face intrarea triumfătoare în Transilvania, primind cheile Cetății Alba Iulia, de la episcopul Demetrius Napragy, în urma învingerii lui Andrei Báthory. Primăvara anului 1600 constituie momentul în care Mihai Viteazul, realizând importanța efectelor asupririi Moldovei de către Imperiul Polonez, decide să elibereze cea de-a treia țară românească, obținând astfel și Unirea Principatelor, la 6 iulie 1600. Timp de un an, voievodul a fost conducătorul _de facto_ al noii țări, până la moartea sa, în 9 august 1601. Unirea s-a destrămat și au mai fost necesari încă 258 de ani pentru o nouă tentativă, de această dată cu adevărat reușită, deși parțială. Astfel, pe 24 ianuarie 1859 se formează Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești.

Unirea lui Alexandru Ioan Cuza s-a bazat pe moștenirea idealurilor, culturii și politicii revoluționarilor de la 1848. S-a dorit crearea unui nou stat vorbitor al aceleiași limbi, liber și puternic. Conform Tratatului de pace de la Paris, în Principate urma să se convoace divanuri _ad-hoc_ pentru „organizarea definitivă” a țărilor române. La Conferința de la Paris s-a hotărât ca Moldova și România să poarte numele de „Principatele Unite” și să fie conduse de A. I. Cuza, unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848, dat fiind faptul că acesta a fost ales domnitor atât în Țara Românească, cât și în Moldova.

Marea Unire a fost structurată în trei mari etape, Unirea cu Bucovina, cea cu Basarabia și aderarea Transilvaniei la această unire. Pe 28 noiembrie 1918 este adoptată Declarația de Unire a Bucovinei, de Congresul general al acesteia, din care făceau parte Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Sextil Pușcariu și alții.

„Congresul general al Bucovinei, întrunit azi, joi, în 15/28 noiembrie 1918, în sala sinodală din Cernăuți (...) considerând că în 1774, prin vicleșug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei și cu de-a-sila alipită coroanei Habsburgice (...) Drept aceea noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și fiind învestiți singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm: Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul României.”