Dorel Covaci

„Celebrarea Zilei Internaționale a Persoanelor Vârstnice și a Educației”

Pe data de 1 octombrie am sărbătorit Ziua Internațională a Persoanelor în Etate, un moment care prilejuiește reconsiderarea respectului și a prețuirii pe care societatea noastră, în general, le acordă acestei categorii de vârstă.

Marele poet Adrian Păunescu se referea la părinții și bunicii noștri în poezia sa „Repetabila povară”:

„Cine are părinți, încă nu e pierdut, / Cine are părinți are încă trecut. / Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus pânăaci, / Unde-avem și noi înșine ai noștri copii....Cine are părinți, pe pământ, nu în gând, / Mai aude și-n somn ochii lumii plângând. / Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii / Nu copil de părinți, ci părinte de fii.”

În fața celor care au răbdat „vijelia nestatornicei vieți”, ani și ani la rând, nu putem decât să ne plecăm în genunchi și să le sărutăm mâinile asprite de munci și de suferințe, să le dăm „smerit prinos” pentru toate izbânzile, dar și visele sfărâmate care i-au făcut să devină ceea ce sunt: niște înțelepți blânzi și buni, care împărtășesc generațiilor viitoare iubirea, povețele, înțelegerea, cunoașterea unor vremuri apuse și le dedică sacrificiile și munca neobosită.

Fiecare societate are obligația de a păstra o memorie vie a trecutului său istoric și de a-și întreține identitatea și valorile naționale. A le respecta anii de viață și experiența acumulată, a le acorda un loc binemeritat în societate înseamnă a avea grijă de identitatea noastră cultural-istorică, de rădăcini. Fără ei, părinții și bunicii noștri, fără o legătură puternică care să ne unească, suntem doar niște trunchiuri care se leagănă dizarmonic, vitregiți de sursa de viață, de forța și de înțelepciunea originară.

Una dintre cele mai importante porunci ale lui Dumnezeu este „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție” ( _Ieșirea_ 20, 12). Așadar, există și o condiționare biblică a unui destin pozitiv, în funcție de felul în care ne tratăm înaintașii. Într-un scenariu bun, familia trebuie să le fie alături, cu răbdare, să îi înțeleagă, să le asculte povețele, să îi ajute să se simtă respectați, împliniți și utili pentru societate, iar statul trebuie să aplice acele minime măsuri de asistență socială care să le ofere o viață demnă și decentă.

De multe ori însă bătrânețea devine sinonimă cu sărăcia, cu mizeria, cu neputința, cu umilința, cu boala, cu durerea, cu deznădejdea, cu sentimentul inutilității. Ori de câte ori și din vina oricui se întâmplă acest lucru este o rușine pentru noi toți că într-o societate modernă, cu pretenții de membră a comunităților internaționale, se tolerează astfel de fenomene.

Gradul de evoluție a unei națiuni se măsoară cel mai bine prin grija și respectul față de persoanele în etate și prin nivelul de educație a copiilor.