Ion Dumitru

„Cercetarea agricolă românească este în cea mai neagră perioadă a existenței sale”

În cercetarea agricolă este totuși necesară o intervenție înțeleaptă. Atenție! O intervenție din partea forurilor care dirijează cercetarea, și nu o imixtiune neprofesională și antiacademică.

Nu este admisă însă o reformă de dragul reformei. Nu este posibil ca, în epoca economiei de piață, să se despartă gândirea științifică de cea economică și de realitatea practică.

Sistemul unităților de cercetare agricolă a evoluat diferit în diferite etape, ajungându-se la sistemul actual, însă păstrându-se aproape neschimbate principiile de bază. Realitatea practică impune următoarele principii:

• este necesară o cercetare agricolă proprie, națională, întrucât agricultura este specifică fiecărui loc și nu se poate transporta și impune mecanic;

• fiecare zonă și microzonă naturală impune un tip propriu de agricultură, determinată de condițiile ecologice distincte;

• cercetarea agricolă trebuie să fie strâns legată de instruirea agricultorilor de la toate nivelurile, de la lucrători simpli, la corpul ingineresc;

• cercetarea trebuie să se îngrijească de demonstrarea practică a noutăților dobândite.

Revigorarea științei agricole românești impune menținerea și dezvoltarea rețelei actuale de institute și stațiuni de cercetări, în așa fel încât să poată să acopere toate agrosistemele din țară, inclusiv zona montană, cu toate problemele ei complexe și extrem de greu de rezolvat.

Față de importanța deosebită pe care o are agricultura în această perioadă grea de criză în realizarea securității alimentare, aceea de a fi așezată în poziția de prioritate economică a țării, cercetarea științifică din acest domeniu trebuie să-și stabilească în viitor strategia de cercetare pe baza unui program care să aibă ca obiectiv principal asigurarea unui echilibru între cele două mari sectoare – producția agricolă, pe de o parte, și industria prelucrătoare, pe de altă parte.

Subordonată acestui obiectiv fundamental, activitatea de cercetare ar trebui să fie orientată pe următoarele direcții majore:

• evaluarea foarte exactă a unităților de cercetare și stabilire, în funcție de rezultatele anterioare, a potențialului material și uman existent, a direcțiilor pentru etapa imediat următoare și de perspectivă;

• realizarea unui echilibru între cercetarea cu caracter fundamental (dezvoltarea acesteia) și cercetarea aplicativă (extinderea acesteia și adaptarea la noile realități din agricultura românească);

- susținerea procesului de furnizare de informații de

- specialitate și realizarea unor creații și tehnologii noi;

• organizarea în cadrul Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești” a unor acțiuni de consultanță și transfer tehnologic;

- racordarea la schimbul internațional de valori;